Afişez elemetele după tag: traditii
TRADIŢIA CEAIULUI ÎN RUSIA
Primele menţiuni ale ceaiului în Rusia datează din 1462 când negustori orientali au adus la curtea marelui cneaz Ivan al III-lea ceai chinezesc. Deşi mai există menţiuni sporadice despre consumul ceaiului la curtea ţarului Ivan cel Groaznic putem vorbi despre extinderea consumului de ceai în Rusia din anul1689 când între Rusia şi China s-a încheiat un tratat comercial, una din mărfurile menţionate în acord fiind ceaiul. De remarcat că promotorul acestui tratat comercial şi cel care în scrierile sale a descris consumul de ceai a fost Spătarul Milescu, ambasador al ţarului Rusiei în China. Cităm din scriere a Spătarului Milescu despre ceai: „când te obişnuieşti cu el e foarte plăcut”.
Ceaiul era adus în Rusia cu caravane prin Mongolia, pustiul Gobi, şi taigaua siberiană, cale de 18.000 Km, pe parcursul a 18 luni şi mai mult.
Putem vorbi de expansiunea consumului de ceai în rândul boierimii ruse precum şi a burgheziei în curs de formare începând cu epoca lui Petru cel Mare(deşi acesta nu era un amator de ceai ci mai degrabă a unor băuturi ceva mai tari), însă împărăteasa Ecaterina a prins gustul ceaiului şi mai mult, a sprijinit dezvoltarea în Sankt Petersburg a producţiei de porţelanuri pentru ceai (fabrica imperială de porţelan).
Iniţial, în prăvăliile chinezeşti din Moscova se comercializau ceaiuri verzi de calitate foarte bună, accesibile numai oamenilor cu stare. Ca atare, în Rusia s-a dezvoltat o tradiţie proprie de preparare şi consum pe care o prezentăm în continuare.
În primul rând, s-a dezvoltat producerea unui instrument absolut unic pentru fierberea apei conceput şi construit pentru a identifica după sunet fazele de fierbere, şi vorbim aici de celebrul samovar.
De asemenea, din cauza absenţei şi accesibilităţii pe scară largă a veselei de porţelan care să permită savurarea ceaiului s-a inventat şi a căpătat o extindere până la nivel de simbol paharul de cristal sculptat sau de sticlă, în suport de argint. Aceste două elemente au devenit definitorii pentru tradiţia ceaiului în Rusia.
Se consideră o invenţie rusească ceaiul cu lămâie care astăzi are o utilizare universală.
Ceaiul devine din ce în ce o băutură mai populară iar în 1886 este inclus ca aliment de bază în meniul armatei. De asemenea, apar referiri la contractele de muncă în care pe lângă bani era prevăzută şi obligativitatea raţiei de ceai.
Revenind la prepararea ceaiului vă prezentăm procedeul uzual pe care îl putem considera ca reprezentativ pentru prepararea ceaiului în Rusia. Astfel,prepararea ceaiului presupune următoarele etape: mai întâi se umple cu apă proaspătă samovarul. Ceainicul uscat pentru infuzie se amplasează deasupra samovarului, pe un grătar special unde se usucă şi se încinge corespunzător. Când apa ajunge în a II a fază de fierbere, în ceainic se pune ceaiul în proporţie de 1 linguriţă pentru fiecare ceaşcă de apă plus una pentru ceainic. Se infuzează3 -5 minute, după care se toarnă în ceşti până la circa o jumătate din volumul acestora şi se completează cu apă fierbinte din samovar. Ceainicul nu se goleşte niciodată mai mult de 2/3 şi de asemenea se completează cu apă din samovar. Această operaţiune se repetă succesiv, fiecare consumator dozându-şi ceaiul după gust.
Un alt obicei specific rusesc este modul de îndulcire al ceaiului. Astfel,dat fiind că zahărul era scump şi greu accesibil s-a dezvoltat obiceiul de a bea ceai „vprikusku” adică de a utiliza o bucăţică de zahăr greu solubil ţinută între dinţi şi îndulcind astfel ceaiul. Există relatări despre băutori atât de abili, încât reuşeau să folosească aceeaşi bucăţică de zahăr pentru 20 de stacane de ceai.
De obicei, ceaiul se servea împreună cu clătite, plăcinte, piroşte, covrigi,dulciuri şi o mulţime de alte preparate cu cât mai multe odată cu atât mai bine. Astfel de trataţii erau specifice de regulă burgheziei. Aristocraţia practica obiceiurile „ceaiului englezesc”.
O formă specială a fost proliferarea seratelor de ceai în rândul„intelighenţiei”,ruse mai degrabă serate literare şi artistice. De altfel, se apreciază că aceste „ceaiuri intelectuale” se află la originea dezvoltării
romanţelor ruseşti (până şi celebra romanţă ţigănească „oci ciornîe” fiind produsul unor astfel de serate).Datorită vastităţii Rusiei şi caracterului său multinaţional nu putem vorbi totuşi de o unică tradiţie, unitară pentru toată Rusia. Există multiple diferenţiere zonale sau naţionale cu particularităţi alte culturii ceaiului. Totuşi, cele câteva elemente pe care vi le-am prezentat pot fi considerate ca reprezentative pentru tradiţia rusă a ceaiului.
Un vechi proverb chinezesc spune: „Când calci pragul casei tale mai întâide toate trebuie să ai grijă de 7 lucruri: lemne, orez, ulei, sare, sos de soia, oţetşi mai ales ceai”.Cea mai veche menţionare a ceaiului este într-o antică scriere chinezăatribuită lui Cjow-Gun (770 i.e.n.) referirea fiind făcută la proprietăţileterapeutice ale ceaiului. Vorbim în această perioadă doar despre ceaiul verdecare era iniţial presat în forma unor turtiţe care erau pur şi simplu fierte.
Ritualul de preparare al ceaiului a evoluat fiind formalizat în totalitate întimpul dinastiei Tang când un anume Lu Iu a scris un tratat despre ceai (ChaTzin) în care a prezentat toate condiţiile necesare pentru realizarea uneiceremonii a ceaiului. Conform acestei proceduri turtiţele de ceai erau măcinateîntr-o pulbere foarte fină care era bătută spumă cu apă fierbinte până la consistenţa unei smântâni de culoarea fisticului. Acest ceai dens era extrem de apreciat de elita epocii: împăraţi, demnitari, poeţi, cărturari şi călugări.
De altfel, curtea imperială a fost principalul promotor al cultului ceaiuluiîn China.
Împăratul Hui Tsung (1101-1124), din dinastia Sun fiind la rândul său autorul unui tratat privind ceaiul (ta cuan cha lan). În timpul său prepararea şi degustarea ceaiului au fost ridicate la rang de artă având loc numeroase turniruride degustare, unde concurenţii trebuiau să identifice după gust şi aromăprovenienţa ceaiului utilizat. Este celebru în acest sens comisarul imperial alceaiului Tzai Hsinga cunoscut ca un mare învingător al acestor turniruri.
Deşi pe parcursul multor secole ceaiul a fost un privilegiu al aristocraţiei chineze utilizarea ceaiului s-a extins iar in timpul dinastiei Ming (sec. XIV – XVI) a devenit apanajul întregii populaţii. Concomitent s-a dezvoltat şi adevenit utilizabilă pentru toată lumea vesela de porţelan ceea a dat un plus de savoare consumului de ceai. Din secolul XVII şi până la începutul secolului XX în timpul dinastieiTzin cultul ceaiului s-a extins dincolo de limitele Chinei spre alte state asiatice şi Europa.
În China s-a constituit şi a fost adusă la un mare rafinament cultura consumului ceaiului. În tot imperiul chinez au proliferat pavilioanele de ceai,grădinile şi căsuţele de ceai destinate numai ceremoniei ceaiului într-un ambient corespunzător.
De regulă, aceste pavilioane erau amplasate într-un peisaj încântător în preajma unor ape curgătoare sau cascade, unor grădini de flori amenajate cu toate artificiile generate de imaginaţia chinezilor. Scopul ceremoniilor era de a te bucura de plăcerea ceaiului în anturajul unor oameni apropiaţi într-un spirit de comuniune cu natura. Până şi sătenii simplii obişnuiausă se bucure de ceremonie a ceaiului într-un spaţiu special amenajat şi nu numai de sărbători.
În rutina zilnică, pregătind ceaiul, chinezii nu precupeţeau timpul pentrua crea o băutură după toate regulile artei ceaiului. În mod tradiţional se acordă o atenţie foarte mare veselei şi accesoriilor pentru ceai. În mod uzual ceaiul se bea fără zahăr sau alte adaosuri din ceşcuţe mici de 1 – 2 înghiţituri pentru a savura gustul şi aroma acestuia. De altfel, pe lângă ceremonia ceaiului nu există masă în timpul căreia, înainte sau după, să nu se bea ceai, de obicei verde.
Ceremonia ceaiului – Gun Fu Cha şi care se traduce prin „măiestri a ceaiului” şi - a căpătat forma definitivă în timpul dinastiei Ming când s-a şirenunţat la procedeul anterior de măcinare în pulbere a turtiţelor de ceai,optându-se pentru ceaiul de frunze. Pentru ceremonie se folosesc ceaiuri decalitate superioară de regulă de tip oolong deşi iniţial erau utilizate numai ceaiuri verzi.
Scopul ceremoniei este în primul rând crearea unei atmosfere de relaxareşi comunicare. Procedura propriu zisă se desfăşoară de regulă într-un pavilion de ceai sau dacă nu într-o cameră separată destinată prioritar acestui scop. Sunt numeroase accesorii din care am menţiona în primul rând măsuţa specială pentru prepararea ceaiului numită cha ban şi care are particularitatea de a avea o suprafaţă cu numeroase perforaţii pentru scurgere a apei şi a ceaiului. Se folosesc ceainice pentru fiertul apei care este încălzită pe nişte grătare cu jar ceea ce asigură încălzirea lentă a apei şi identificarea mai facilă a fazei defierbere ideală pentru infuzare ceaiului. Dea asemenea ceainicul pentru infuzare din porţelan sau ceramică este un accesoriu care i se acordă o importanţă deosebită. Cele mai bune sunt considerate ceainicele din ceramică de Yixihn,dintr-o ceramică poroasă, de culoare violacee care permite reţinerea aromei ceaiului. De altfel, obiceiul cere ca aceste ceainice să nu fie niciodată curăţate pe dinăuntru ci doar clătite. Există ceainice de acest tip transmise din generaţie în generaţie în care dacă torni apă fierbinte obţii o băutură cu aroma ceaiului folosit.
În cadrul ceremoniei se foloseşte încă un ceainic în care prin intermediul unei strecurători se scurge ceaiul infuzat pentru a fi ulterior servit din pialele special destinate. Aceste piale, care după cum am menţionat anterior sunt dimensionate pentru una – maxim două sorbituri, câte două pentru fiecare participant la ceremonie: cele mai mici şi mai late pentru savurarea gustului şi cele mai înalte şi mai înguste pentru savurarea aromei, conform principiilor yang şi yng.
Pe tai ban se găseşte întotdeauna şi un talisman fung shui cum ar fi obroască cu monedă în gură, un dragon sau alte simboluri adecvate.Ceremonia propriu zisă are o componentă meditativă şi este continuă şi îndelungată.
Fazele ceremoniei:
Se încălzeşte apă în ceainic, cu apa din ceainic se clăteşte absolut tot ce serveşte la ceremonie inclusiv talismanul feng – shui. Pialele se manevrează cuajutorul unei pensete de lemn pentru a nu le atinge cu mâna. Apa se scurge prin perforaţiile măsuţei pentru ceai într-un vas plasat dedesubt. Maestrul de ceremonie prezintă musafirilor ceaiul pe care îl va pregăti pentru ca aceştia săpoată aprecia calitatea, forma frunzelor şi aroma acestora, înainte de preparare. După ce acest ceremonial este îndeplinit iar participanţii şi - au exprimat aprecierea, maestrul pune în ceainic o porţie de frunze şi toarnă peste ele apă până când ceainicul se umple şi dă pense margine (în cultura chineză apa reprezintă abundenţă). Imediat se scurge toată apa din ceainic clătind cu eapialele iar restul se toarnă peste talismanul feng – shui. Din nou peste frunzeleumezite se toarnă apă fiartă (până în faza a doua de fierbere) umplându-se iar şi ceainicul până dă pe dinafară, se acoperă cu capac peste care din nou se toarnă apă fierbinte. Cu şerveţele speciale se şterg stropii de apă care pică pe măsuţa de ceai.
După circa 30 de secunde (timp care se măsoară în respiraţii – circa 6 respiraţii) se toarnă ceaiul prin strecurătoare în celălalt ceainic scurgându-se complet de pe frunze. Acest ceai se toarnă în pialele înalte (yan), care se acoperă cu piala mai lată (yng). Se descoperă piala pentru a savura aroma ceaiului. Explicaţia rezidă în faptul că uleiurile eterice foarte volatile se evaporă pe parcursul infuzării şi ca atare aroma se simte cel mai bine în primelemomente ale preparării ceaiului. Savurarea aromei numită în limba chineză „pincha” se face prin 2 inspiraţii şi expiraţii deasupra ceaiului, atât a celui infuzat,cât şi deasupra frunzelor uscate. Imediat peste frunzele de ceai se toarnă apă fierbinte şi se lasă la infuzat circa 2 minute. După ce s-a degustat ceaiul şi s-a savurat aroma, se acoperă din nou piala cu cealaltă şi toţi participanţii laceremonie le răstoarnă simultan ca semn al respectului reciproc şi simbol al mişcării universului.
Un proverb chinez spune de altfel că cel mai gustos ceai este cel de la a doua infuzare, dar acest lucru este valabil numai pentru ceaiurile de calitate superioară preparate conform procedeului prezentat. Ceaiul infuzat a doua oară se serveşte din pialele mai largi cu sorbituri mici pentru a savura pe deplin gustul acestora.
Ceaiurile de calitate superioară pot fi infuzate conform acestei tehnologii chiar şi de trei ori. Procesul este continuu, pialele fiind umplute imediat ce segolesc. Resturile nebăute sunt turnate peste talismanul feng – shui.
Pentru a asigura reuşita ceremoniei chinezii acordă o importanţă deosebită tuturor elementelor şi accesoriilor utilizate: calităţii apei, temperaturiide fierbere, cantităţii şi calităţii ceaiului, tipului şi dimensiunile ceainicului,duratei de infuzare şi veselei aferente. Referitor la veselă se folosesc în exclusivitate piale cu interiorul alb pentru ca toţi participanţii la ceremonie săpoată aprecia coloritul esenţei.
În afara ceremoniei prezentate mai există un mod de a prepara ceaiul, mai„popular” ca să-l numim aşa şi anume prepararea ceaiului în căni specialenumite gaiwan. Acestea sunt ceşti cu gura evazată şi cu capac al cărui diametru este ceva mai mic decât gura ceştii. Ceaiul se infuzează direct în aceste ceşti şi se bea deplasând un pic capacul ceştii prin fanta care se formează permiţând înacest fel prezervarea aromei ceaiului. În ultima vreme au proliferat ceainice precum şi ceşti pentru ceai dotatecu un infuzor de porţelan care permit atât obţinerea unei esenţe de calitate mai bună prin presarea ceaiului din infuzor cu o linguriţă, cât şi eliminareanecesităţii unui alt ceainic, întrucât aceste infuzoare pot fi extrase după infuzare.
În ceea ce priveşte consumul ceaiului în Anglia şi astăzi este greu de stabilit care este momentul de la care putem considera că a început istoria ceaiului în Anglia.Unii consideră că ar trebui să începem cu Elisabeta I care în ultima zi anului 1600 a decis înfiinţarea companiei Indiilor de Est, companie care cu timpul a devenit cel mai mare trader al ceaiului în Europa.
CEREMONIA JAPONEZĂ A CEAIULUI CHA – NO – YOU
Ceaiul a apărut în Japonia conform unei versiuni mitologice în anul 801e.n., aducerea seminţelor de ceai fiind atribuită călugărului budist Saicho.Interesul lui Saicho faţă de ceai era extrem de pragmatic orientat în principal către proprietăţile curative ale băuturii şi explicit capacităţii ceaiului „de aînvinge demonul somnului care tulbură meditaţia în mănăstirile yen budiste”.Călugărului budist i se atribuie şi paternitatea tratatului numit „Noteprivind băutul ceaiului pentru sănătate”. Cităm din acest tratat:
“în aceste zileale Sfârşitului Legii ceaiul este un elixir de neînlocuit cu magica proprietate de a prelungi viaţa omului”.
Saicho a plantat seminţele de ceai chinezesc înfiinţând prima plantaţie de ceai din Japonia, dina care s-au dezvoltat ulterior toate plantaţiile de ceai din ţara soarelui răsare.Tot lui i se atribuie şi primele forme de ceremonial adus tot din China şi care presupunea baterea unei spume de ceai direct în ceaşcă, ritual numit„etzugasira”. Iniţial ceaiul a fost apanajul călugărilor budişti dar în mod rapid prin intermediul aristocraţiei, samurailor şi negustorilor bogaţi s-a extins la întreaga populaţie. Un mare popularizator al ceaiului în Japonia, introducându-l înceremoniile religioase a fost călugărul budist Eisai Mion (1141 – 1215).Pe un ceainic metalic care se păstrează în templul budist Toganoo unde au fost înfiinţate primele plantaţii de ceai sunt gravate 10 proprietăţi ale ceaiuluipe care le enumerăm:
este benefic dacă este utilizat cu regularitate;
îţi asigură ocrotirea lui Buddha;
să ai milă faţă de cei mai slabi ca tine;
asigură armonia celor 5 organe vitale (ficat, plămâni, splină, rinichi,inimă);
prelungeşte viaţa;
alungă somnolenţa;
te eliberează de patimi;
te vindecă de boli;
asigură ocrotirea de către zeii şintoişti;
îţi linişte şi stăpânire de sine în faţa morţii.
La curtea Shogunului au proliferat practici legate de ritualul ceaiului preluate de la curtea imperială chineză cum ar fi turnirurile de ceai, precum şifastul ceremonial cu veselă chinezească de porţelan, muzică, dansuri etc. Ceremonia pe care o cunoaştem astăzi a fost determinată de o puternică influenţă atât a învăţăturii filosofico – religioase a daoismului cât şi deprincipiile zen budismului. Daoismul a influenţat mult ceremonia ceaiului prin disocierea acestui ritual de dogmele şi ceremonialul imperial chinez simplificându-l şi spiritualizându-l.Cu toate acestea ceremonia japoneză a ceaiului presupune nişte reguli stricte de etichetă pentru toţi participanţii la ceremonie reglementând temele de discuţii cu scopul de a genera o stare de detaşare de la rutina cotidiană şiorientare către autocunoaştere şi percepţie a frumosului. O altă etapă în dezvoltarea culturii ceaiului în Japonia este legată de numele lui Murata Siucho (1423 – 1502) care în calitatea sa de maestru alceremoniei ceaiului la curtea shogunului a formulat principiile fundamentale ale ritualului ceremonial:
stilul trebuie să fie simplu şi natural;
florile trebuie să se armonizeze cu spaţiul în care se desfăşoară ceremonia;
aromele trebuie să fie discrete;
vesela şi accesoriile trebuie să corespondă vârstei invitatului principal;
gazda şi invitaţii trebuie să fie în echilibru spiritual, calm şiconcentrare.
Ultimul concept era deosebit de importat întrucât asimila spiritualizarea ceremoniei cu cea a meditaţiei din templele budiste prin abandonarea patimilor şi dorinţelor stare exprimată în limba japoneză prin termenul „sammay” adică concentrare adâncă. Tot Murata Siucho a stabilit ca loc de desfăşurare al
ceremoniei ceaiului un spaţiu distinct de suprafaţă redusă de circa 4,5 tatami(circa 9 mp), numit „soan” adică „colibă de paie”. Caracterul redus al spaţiuluia determinat intimitatea ceremoniei cu maxim 3-5 participanţi.
Următorul maestru al ceaiului care a influenţat semnificativ ceremonia a fost Tacheno Dzeo (1502 – 1555). Se consideră că el a impus în ceremonia ceaiului concepţia „wabi” ca principiu estetic al spiritualităţii ritualului. Încultura japoneză „wabi” simbolizează simplitatea, naturaleţea şi melancolia. Interpretarea pe care el a dat-o acestui concept presupune accentul pe elementeşi accesorii simple cu patina timpului precum şi capacitatea de a găsi frumuseţe până şi în „un vas ceramic spart dar încă util pentru a pune în el o floare”. Determinând spiritul „wabi” ca absenţa aroganţei şi delicateţe faţă deceilalţi el afirmă că fundamentul ceremoniei este atitudinea faţă de participanţişi că accentul trebuie pus pe stabilirea comunicării cu spiritul universal. Dzeo a formulat 8 principii pe care le enumerăm:
bunăvoinţa fată de ceilalţi;
armonia interioară;
absenţa mândriei;
nu îi judeca niciodată pe ceilalţi;
fără lăcomie;
maestrul ceaiului poate utiliza în timpul ceremoniei veselă respinsă dealţii;
maestrul ceaiului trăieşte în concordanţă cu principiile budiste şi este pătruns de spiritul poeziei japoneze;
ceremonia ceaiului nu se va desfăşura niciodată acolo unde nu se ia în considerare starea de spirit a invitaţilor.
Maestrul Dzeo a fost primul care a enunţat conceptul de „chado” în traducere „calea ceaiului”. Calea ceaiului devine o concepţie estetică, un mod de a te percepe pe tine şi lumea care te înconjoară. Acest concept a fost dus ladesăvârşire de cel mai celebru maestru al ceaiului din istoria Japoniei Sen – No– Rykiu (1522 – 1591).Sen – No- Rykiu este figura cheie în istoria ceremoniei ceaiului dinJaponia. El este cel care a desăvârşit ritualul pe care îl cunoaştem în formapracticată astăzi. Sen – No- Rykiu a început să utilizeze vesela simplă în locul porţelanurilor scumpe de sorginte chineză, a introdus principiul preparăriiceaiului direct în faţa invitaţilor (înainte ceaiul era preparat într-o altă încăpere),a reproiectat designul pavilionului de ceai şi a introdus multiple alte elementeale ritualului. Când maestrul a fost întrebat în ce constă secretul măiestriei sale el a răspuns:
„Foarte simplu. Fierbeţi apa, preparaţi ceaiul, încercaţi să obţineţi
gustul dorit, nu uitaţi de flori, vara încercaţi să faceţi răcoare, iarna o căldurăplăcută. Asta e tot. arătaţi-mi-l pe cel care reuşeşte să realizeze toate acestea şi voi deveni fericit discipolul acestuia”.Printre altele Sen – No- Rykiu a fost un mare maestru al ikebanei (artaaranjării florilor) fiind şi creatorul unui nou stil „nagheire”, tip de aranjament utilizat uzual pentru pavilioanele de ceai.
O legendă japoneză spune că shogunul Tokugawa Yeiyasu mare admirator al lui Sen – No- Rykiu şi al ceremoniei ceaiului a aflat că acesta are o superbă grădină de flori şi l-a anunţat că îl va vizita ca să le vadă. Când a sositîn grădina lui Sen – No- Rykiu a constatat că toate florile erau retezate ceea cel-a uluit şi indignat dar intrând în pavilionul de ceai a găsit pusă în vază osingură crizantemă superbă. Întrebându-l pe Sen – No- Rykiu despre motivaţia gestului său acesta i-a răspuns: „un singur fir dintr-o sută este capabil să redea splendoarea florilor”. În final soarta lui Sen – No- Rykiu a fost crudă.Admiratorii săi i-au sculptat imaginea deasupra porţii de intrare a templului Daitoudzi din Kyoto. Această onoare i-a adus sfârşitul. Ashogunul Toyotomi Hydeoshi şi el admirator al lui Sen – No- Rykiu venind într-o zi la templu şi-asocotit demnitatea atinsă prin faptul că a trebuit să treacă pe sub imaginea lui Sen – No- Rykiu şi i-a ordonat acestuia să-şi facă sepuku.În ceea ce priveşte propriu zis ceremonia ceaiului aceasta presupune maimulte etape:
Pregătirea ceremoniei (cha – no - yu)
Este o demonstraţie a preparării ceaiului care are loc împreună cuprepararea unui mese ceremoniale. De multe ori pregătirea unei ceremonii poate dura mai multe zile. Ceremonia în sine este afirmarea principiului că orice comunicare interumană este unică şi ca atare toţi participanţii la ceremonie trebuie să se bucure pe deplin de toate aspectele acesteia. Ceremonia propriu zisă are loc într-o încăpere special amenajată şi destinată numai acestui scop numită tiasitzu. De obicei, este o încăpere într-un pavilion de ceai situat într-o grădină, separat de locuinţe. Invitaţii, nu mai mult de 4, sunt conduşi într-o cameră de aşteptare unde îşi aleg pe unul dintre ei ca invitat principal. După aceea invitaţii însoţiţi eventual de un asistent al gazdei numit „hanto” seîndreaptă către pavilionul de ceai situat într-o grădină proaspăt udată numită„rodzy” (locul cu rouă). Semnificaţia acestei grădini precum şi a cărăruiiînguste care o străbate este de a-l ajuta pe cel care intră în ea să se detaşeze depatimile lumeşti şi de cotidian, să-şi limpezească mintea şi uşureze inima, toate acestea fiind numite „mu – sin”. În filozofia budistă aşa numită sutră a lotusului spune: „Nu există un loc liniştit în cele 3 lumi; toate sunt asemenea unei case în flăcări… salvarea de flăcări o găseşti în grădina cu rouă (rodzy)”. „Grădina curouă”, stropită cu apă face parte din ambianţa specifică ceremoniei ceaiului şi se stropeşte de 3 ori: prima orară, imediat înainte de sosirea invitaţilor; a doua oară, în pauza dintre ceaiuri şi ultima orară, înainte ca invitaţii să părăsească pavilionul de ceai după încheierea ceremoniei. Scopul parcurgerii acestei grădini este eliberarea invitaţilor de „praful lumesc”. În aşteptarea gazdei invitaţii iau loc pe o „bancă a aşteptării”. În aşteptarea invitaţilor gazda(maestrul de ceremonie) numit în japoneză „teisyu” umple cu apă proaspătă o cupă de piatră (tzukubai) de obicei instalată în mijlocul unor pietre joase.
Această cupă are o semnificaţie deosebită în cursul ceremoniei ceaiului simbolizând purificarea fizică ţi spirituală. În acest sens menţionăm că într-un celebru templu zen, templul Reanzi se găseşte un tzukubai cu semnificaţie istorică deosebită, rotund în exterior el conţine o adâncitură, pătrată în secţiune,şi care reproduce forma hieroglifului cu semnificaţia „gură” şi se regăseşte încomponenţa altor 4 hieroglife dispuse pe cel 4 păţi ale vasului cu semnificaţiile:„eu”, „numai” „ştiu” „suficient”. Sensul acestui rebus este de a transmite într-oformă codificată aceeaşi idee de spiritualizare se interpretează de regulă astfel:„caut să mă mulţumesc doar cu ceea ce am, adică nu avea aşteptări faţă de lumeşi accept-o aşa cum este.” Umplând un coş de lemn cu apă gazda îşi clăteşte mâinile şi gura pentru a se purifica şi apoi trece printr-o poartă special construită numită „tiamon” pentru a-şi saluta invitaţii cu o înclinare. Nu se poartă nici un fel de discuţie maestrul îi conduce pe „hanto”, pe musafirul principal şi pe ceilalţi musafiri (exact în această ordine) prin „tiamon” care este simbolul porţii între brutala lume exterioară şi lumea spirituală a ceaiului.„Hanto” şi invitaţii se purifică cu apă proaspătă din „tzukubai” turnând apă cu coşul întâi pe mâna stângă şi apoi pe mâna dreaptă (se pare că în Japonianu există stângaci) şi de asemenea îşi clătesc gura. Abia după purificare invitaţiiintră în pavilionul de ceai printr-o uşă culisantă cu înălţimea fixă de 91 de cm.astfel, toţi cei care intră trebuie şi se încline. Această uşă subliniază că toţi sunt egali în faţa ceaiului indiferent de statutul lor social. Ultimul invitat care intrăînchide uşa după el.
Pavilionul pentru ceai
Încăperea destinată ceremoniei este extrem de austeră cu decoraţiuni minimale. Într-o nişă numită „tokonoma” este expusă o pictură numită„kakemono” asortată cu tema ceremonialului. De asemenea, este expus câte un slogan budist caligrafiat hieroglific de către maestrul ceaiului numit „bokoseki”(urme de cerneală). Lângă nisă se găseşte o policioară pe care sunt amplasate 2 -
3 obiecte de artă cum ar fi: un vas pentru arderea mirodeniilor numit „koro”sau o greutate pentru hârtia de caligrafiat numită „buntin”.Fiecare invitat îşi exprimă admiraţia faţă de iscusinţa gazdei de a alegei lustrarea potrivită din tabloul expus cu tema ceremoniei şi admira accesoriile ceremoniei prezentate de către maestru.Toţi invitaţii şi gazda se aşează conform ritualului pe locurile lor. Abiaîn acest moment are loc un schimb de saluturi întâi între gazdă şi invitatul principal, şi apoi cu ceilalţi invitaţi. Ceremonia debutează cu servitul mesei şi abia după terminarea acesteia se aprinde focul în vatră adăugându-se în foc unamestec de mirodenii diferenţiat în funcţie de sezon. Astfel, în sezonul rece seaprinde o vatră fixă cu cărbuni, numită „ro”, iar în sezonul cald o vatră cu jăratec mobilă numită „furo”.
Masa ceremonială
Fiecare invitat este servit cu bucate care fac parte din meniul ceremonial numit „takaiaseki”. Mâncarea este servită pe tavă împreună cu beţişoare,întotdeauna noi, din cedru şi este compusă din trei feluri. Pe fiecare tavă este pus câte un vas ceramic cu orez alb, o supă numită „miso”, care se serveşte în castronaşe închise şi peşte sau legume marinate pe o farfurie ceramică. Seserveşte „sake” (vodcă japoneză). Primul fel se numeşte „hasiaray” (umezirea beţişoarelor). Se servesc legume fierte numite „nimono”, bucăţele, pregătite la grătar numite„iakimono” care se mănâncă cu orezul şi supa menţionate. Pe parcursul mesei gazda poate să mănânce sau nu fără a fi obligat ca în cultura europeană să mănânce împreună cu musafirii. După ce s-a servit primul fel de mâncare fiecare invitat îşi clăteşte gura cu zeamă limpede se supă, procedeu numit „kosuimono”. Următorul fel de mâncare se numeşte „hassan” după numele tăviide lemn utilizată pentru servirea acestui fel de mâncare, şi exprimă comuniunea cu natura. Felul constă din fructe de mare şi produse ale munţilor numite„unimono” şi „iamamono”. Gazda este obligată să mănânce din acest fel de mâncare şi fiecare invitat îi toarnă pe rând sake. Rolul de gazdă este tradiţional considerat extrem de onorant şi pentru a asigura egalitatea participanţilor laceremonie fiecare dintre aceştia trebuie să exercite măcar pentru un momentacest rol.
Ultimul fel constă în servirea unor substanţe aromatice numite „conomono” precum şi orez prăjit, fiert în apă sărată.
Fiecare dintre invitaţi şterge vesela pe care a folosit-o cu un şervet de hârtie moale, pe care trebuie să-l aducă cu sine. Se serveşte „omogashi” (feluldulce principal) şi astfel se încheie masa.
Gazda îi invită pe participanţi să iasă în grădină sau în camera de aşteptare până când va pregăti ceremonia ceaiului propriu zisă. O dată musafiriii eşiţi gazda scoate tabloul din nisă şi amplasează în aceasta un aranjament floral. Încăperea se mătură şi este pregătită vesela şi accesoriile pentru „Koicha”. La ceremonie sunt utilizate peste 30 de accesorii, fiecare având valoare deoperă de artă.
Lumea spirituală a ceaiului
În cursul ceremoniei ceaiului apa simbolizează principiul „yng” iar foculdin vatră principiul „yang”. Apa ţinută într-un vas ceramic numit „miatzusasi”este totdeauna proaspătă simbolizând puritatea şi este atinsă numai de maestrul de ceremonie. Ceaiul „matcha” este păstrat într-un mic container ceramic care la rândul său este amplasat într-o husă de mătase subţire şi este pus în faţavasului cu apă. Dacă ceaiul se serveşte în timpul zilei, gazda utilizează un gong,iar dacă se serveşte seara un clopot. Pentru a invita invitaţii înapoi în pavilion se loveşte gongul sau clopotul de 5 -7 ori. Invitaţii se purifică din nou cu apă şiintră în pavilion în ordinea prestabilită. Invitaţii admiră aranjamentul floral,ceainicul, vatra şi îşi ocupă locurile. Maestrul intră cu un vas pentru ceremonie numit „Kcavan” în care sunt puse un pămătuf din bambus sau paie de orez numit „chasen”, un şervet de in pentru ştergerea vasului numit „chachin” iar deasupra acestora de-a curmezişul se pune un făraş elegant de bambus utilizat pentru manipularea ceaiului numit „chasiaku”. Toate acestea se aşează înordine, lângă vasul cu apă care reprezintă soarele (simbolul yang) timp ce vasul„chavan” menţionat reprezintă luna (simbolul Yn). Dintr-o încăpere alăturată gazda aduce un vas pentru apa folosită „chiangsui”, un coş de bambus pentru apă numit ”hiseaku” şi un suport de bambus pentru capacul ceainicului numit„futaochi”. Cu ajutorul unui şervet de mătase subţire numit „fukusa” care reprezintă spiritul maestrului el şterge containerul cu ceai şi făraşul. Se acordă o mare importanţă felului în care maestrul priveşte, împătureşte şi ţine în mână„fukusa” pe măsură ce gradul său de concentrare creşte. Japonezii utilizează atât pentru fierbere cât şi pentru infuzare ceainice plate, de formă elipsoidală,care se încing uniform pe grătare speciale (la temperaturi între 50 şi 60 de grade). Din acest motiv mânerele ceainicelor japoneze sau se fac integral din bambus, sau se acoperă cu o împletitură pentru a putea fi manevrate.Apa fierbinte se toarnă cu coşul în „chavan”, pămătuful se clăteşte, apa este vărsată iar vasul este şters cu şervetul. Ridicând în faţa sa făraşul pentru ceai şi containerul cu ceai, maestrul toarnă în „chavan” ceaiul în proporţia de 3făraşe/invitat. Apoi, toarnă cu coşul apă din ceainic în „chavan” în cantitate suficientă pentru ca utilizând pămătuful să amestece ceaiul cu apă până laconsistenţa unei smântâni. Mai adaugă apă astfel încât să transforme această„smântână” într-o soluţie de consistenţa şi culoarea unei supe de mazăre. Gazda transmite vasul cu ceai invitatului principal care îl primeşte cu o înclinare.Invitatul ridică cu ambele mâini (gest sugerând ofranda rituală a ceaiului în faţa statuilor lui Buddha) vasul până la nivelul ochilor şi îl răsuceşte admirând lucrătura. Apoi invitatul principal soarbe un strop de ceai, şterge muchia vasului cu şervetul şi îl transmite următorului invitat care procedează în acelaşi fel.După ce toţi invitaţii au gustat ceaiul vasul se întoarce la gazdă care î lclăteşte, clăteşte şi pămătuful şi mai lustruieşte o dată făraşul de bambus şicontainerul pentru ceai. Atât făraşul cât şi containerul pentru ceai sunt inmânate musafirilor pentru a fi admirate. Discuţiile demarează prin discutarea calităţii acestor accesorii şi continuă cu alte teme.
Sfârşitul ceremoniei
Se aprinde focul în vatră pentru pregătirea unui altfel de ceai, lichid de această dată numit,”usa cha”. Acest ceai are menirea de a împrospăta gura participanţilor şi îi pregăteşte simbolic pe invitaţi pentru a părăsi lumeaspirituală a ceaiului şi întoarcerea în cotidian. Invitaţilor lise oferă nişte pernuţe pentru şedere numite „sabuton” precum şi nişte încălzitoare pentru mâini numite „tiburi”.La „usa cha” se servesc dulciuri confiate numite „higasi”. „Usa cha” se prepară dintr-o cantitate mult mai mică de pulbere de ceai şi de o calitate nu atâtde bună, păstrat într-un container de lemn de forma unei curmare numit„nasaiume”. Pentru prepararea lui se serveşte un vas mai elegant iar invitaţii îl beau din vase individuale. Odată servit ceaiul invitaţii îşi exprimă aprecierea faţă de calitatea ceaiului şi faţă de arta maestrului. În timp ce ei părăsesc pavilionul gazda iese şi îi priveşte plecând din dreptul uşii pavilionului de ceai exprimându-şi parcă regretul că pleacă, sugerând că s-ar bucura de întoarcerea acestora.
Maestrul Sen – No – Rykyu a compus un haiku care concentrează esenţaceremoniei ceaiului:
Pavilionul de ceai şi grădina stropită cu rouă, Invitatul şi gazda şezând împreună, Împărtăşesc o cupă de ceai.În linişte şi tăcere. Inimile lor bat împreună.
Cred că nu putem spune mai mult decât a spus Sen – No - Rykyu
Ceaiul a apărut în Japonia conform unei versiuni mitologice în anul 801e.n., aducerea seminţelor de ceai fiind atribuită călugărului budist Saicho.Interesul lui Saicho faţă de ceai era extrem de pragmatic orientat în principal către proprietăţile curative ale băuturii şi explicit capacităţii ceaiului „de aînvinge demonul somnului care tulbură meditaţia în mănăstirile yen budiste”.Călugărului budist i se atribuie şi paternitatea tratatului numit „Noteprivind băutul ceaiului pentru sănătate”. Cităm din acest tratat:
“în aceste zileale Sfârşitului Legii ceaiul este un elixir de neînlocuit cu magica proprietate de a prelungi viaţa omului”.
Saicho a plantat seminţele de ceai chinezesc înfiinţând prima plantaţie de ceai din Japonia, dina care s-au dezvoltat ulterior toate plantaţiile de ceai din ţara soarelui răsare.Tot lui i se atribuie şi primele forme de ceremonial adus tot din China şi care presupunea baterea unei spume de ceai direct în ceaşcă, ritual numit„etzugasira”. Iniţial ceaiul a fost apanajul călugărilor budişti dar în mod rapid prin intermediul aristocraţiei, samurailor şi negustorilor bogaţi s-a extins la întreaga populaţie. Un mare popularizator al ceaiului în Japonia, introducându-l înceremoniile religioase a fost călugărul budist Eisai Mion (1141 – 1215).Pe un ceainic metalic care se păstrează în templul budist Toganoo unde au fost înfiinţate primele plantaţii de ceai sunt gravate 10 proprietăţi ale ceaiuluipe care le enumerăm:
este benefic dacă este utilizat cu regularitate;
îţi asigură ocrotirea lui Buddha;
să ai milă faţă de cei mai slabi ca tine;
asigură armonia celor 5 organe vitale (ficat, plămâni, splină, rinichi,inimă);
prelungeşte viaţa;
alungă somnolenţa;
te eliberează de patimi;
te vindecă de boli;
asigură ocrotirea de către zeii şintoişti;
îţi linişte şi stăpânire de sine în faţa morţii.
La curtea Shogunului au proliferat practici legate de ritualul ceaiului preluate de la curtea imperială chineză cum ar fi turnirurile de ceai, precum şifastul ceremonial cu veselă chinezească de porţelan, muzică, dansuri etc. Ceremonia pe care o cunoaştem astăzi a fost determinată de o puternică influenţă atât a învăţăturii filosofico – religioase a daoismului cât şi deprincipiile zen budismului. Daoismul a influenţat mult ceremonia ceaiului prin disocierea acestui ritual de dogmele şi ceremonialul imperial chinez simplificându-l şi spiritualizându-l.Cu toate acestea ceremonia japoneză a ceaiului presupune nişte reguli stricte de etichetă pentru toţi participanţii la ceremonie reglementând temele de discuţii cu scopul de a genera o stare de detaşare de la rutina cotidiană şiorientare către autocunoaştere şi percepţie a frumosului. O altă etapă în dezvoltarea culturii ceaiului în Japonia este legată de numele lui Murata Siucho (1423 – 1502) care în calitatea sa de maestru alceremoniei ceaiului la curtea shogunului a formulat principiile fundamentale ale ritualului ceremonial:
stilul trebuie să fie simplu şi natural;
florile trebuie să se armonizeze cu spaţiul în care se desfăşoară ceremonia;
aromele trebuie să fie discrete;
vesela şi accesoriile trebuie să corespondă vârstei invitatului principal;
gazda şi invitaţii trebuie să fie în echilibru spiritual, calm şiconcentrare.
Ultimul concept era deosebit de importat întrucât asimila spiritualizarea ceremoniei cu cea a meditaţiei din templele budiste prin abandonarea patimilor şi dorinţelor stare exprimată în limba japoneză prin termenul „sammay” adică concentrare adâncă. Tot Murata Siucho a stabilit ca loc de desfăşurare al
ceremoniei ceaiului un spaţiu distinct de suprafaţă redusă de circa 4,5 tatami(circa 9 mp), numit „soan” adică „colibă de paie”. Caracterul redus al spaţiuluia determinat intimitatea ceremoniei cu maxim 3-5 participanţi.
Următorul maestru al ceaiului care a influenţat semnificativ ceremonia a fost Tacheno Dzeo (1502 – 1555). Se consideră că el a impus în ceremonia ceaiului concepţia „wabi” ca principiu estetic al spiritualităţii ritualului. Încultura japoneză „wabi” simbolizează simplitatea, naturaleţea şi melancolia. Interpretarea pe care el a dat-o acestui concept presupune accentul pe elementeşi accesorii simple cu patina timpului precum şi capacitatea de a găsi frumuseţe până şi în „un vas ceramic spart dar încă util pentru a pune în el o floare”. Determinând spiritul „wabi” ca absenţa aroganţei şi delicateţe faţă deceilalţi el afirmă că fundamentul ceremoniei este atitudinea faţă de participanţişi că accentul trebuie pus pe stabilirea comunicării cu spiritul universal. Dzeo a formulat 8 principii pe care le enumerăm:
bunăvoinţa fată de ceilalţi;
armonia interioară;
absenţa mândriei;
nu îi judeca niciodată pe ceilalţi;
fără lăcomie;
maestrul ceaiului poate utiliza în timpul ceremoniei veselă respinsă dealţii;
maestrul ceaiului trăieşte în concordanţă cu principiile budiste şi este pătruns de spiritul poeziei japoneze;
ceremonia ceaiului nu se va desfăşura niciodată acolo unde nu se ia în considerare starea de spirit a invitaţilor.
Maestrul Dzeo a fost primul care a enunţat conceptul de „chado” în traducere „calea ceaiului”. Calea ceaiului devine o concepţie estetică, un mod de a te percepe pe tine şi lumea care te înconjoară. Acest concept a fost dus ladesăvârşire de cel mai celebru maestru al ceaiului din istoria Japoniei Sen – No– Rykiu (1522 – 1591).Sen – No- Rykiu este figura cheie în istoria ceremoniei ceaiului dinJaponia. El este cel care a desăvârşit ritualul pe care îl cunoaştem în formapracticată astăzi. Sen – No- Rykiu a început să utilizeze vesela simplă în locul porţelanurilor scumpe de sorginte chineză, a introdus principiul preparăriiceaiului direct în faţa invitaţilor (înainte ceaiul era preparat într-o altă încăpere),a reproiectat designul pavilionului de ceai şi a introdus multiple alte elementeale ritualului. Când maestrul a fost întrebat în ce constă secretul măiestriei sale el a răspuns:
„Foarte simplu. Fierbeţi apa, preparaţi ceaiul, încercaţi să obţineţi
gustul dorit, nu uitaţi de flori, vara încercaţi să faceţi răcoare, iarna o căldurăplăcută. Asta e tot. arătaţi-mi-l pe cel care reuşeşte să realizeze toate acestea şi voi deveni fericit discipolul acestuia”.Printre altele Sen – No- Rykiu a fost un mare maestru al ikebanei (artaaranjării florilor) fiind şi creatorul unui nou stil „nagheire”, tip de aranjament utilizat uzual pentru pavilioanele de ceai.
O legendă japoneză spune că shogunul Tokugawa Yeiyasu mare admirator al lui Sen – No- Rykiu şi al ceremoniei ceaiului a aflat că acesta are o superbă grădină de flori şi l-a anunţat că îl va vizita ca să le vadă. Când a sositîn grădina lui Sen – No- Rykiu a constatat că toate florile erau retezate ceea cel-a uluit şi indignat dar intrând în pavilionul de ceai a găsit pusă în vază osingură crizantemă superbă. Întrebându-l pe Sen – No- Rykiu despre motivaţia gestului său acesta i-a răspuns: „un singur fir dintr-o sută este capabil să redea splendoarea florilor”. În final soarta lui Sen – No- Rykiu a fost crudă.Admiratorii săi i-au sculptat imaginea deasupra porţii de intrare a templului Daitoudzi din Kyoto. Această onoare i-a adus sfârşitul. Ashogunul Toyotomi Hydeoshi şi el admirator al lui Sen – No- Rykiu venind într-o zi la templu şi-asocotit demnitatea atinsă prin faptul că a trebuit să treacă pe sub imaginea lui Sen – No- Rykiu şi i-a ordonat acestuia să-şi facă sepuku.În ceea ce priveşte propriu zis ceremonia ceaiului aceasta presupune maimulte etape:
Pregătirea ceremoniei (cha – no - yu)
Este o demonstraţie a preparării ceaiului care are loc împreună cuprepararea unui mese ceremoniale. De multe ori pregătirea unei ceremonii poate dura mai multe zile. Ceremonia în sine este afirmarea principiului că orice comunicare interumană este unică şi ca atare toţi participanţii la ceremonie trebuie să se bucure pe deplin de toate aspectele acesteia. Ceremonia propriu zisă are loc într-o încăpere special amenajată şi destinată numai acestui scop numită tiasitzu. De obicei, este o încăpere într-un pavilion de ceai situat într-o grădină, separat de locuinţe. Invitaţii, nu mai mult de 4, sunt conduşi într-o cameră de aşteptare unde îşi aleg pe unul dintre ei ca invitat principal. După aceea invitaţii însoţiţi eventual de un asistent al gazdei numit „hanto” seîndreaptă către pavilionul de ceai situat într-o grădină proaspăt udată numită„rodzy” (locul cu rouă). Semnificaţia acestei grădini precum şi a cărăruiiînguste care o străbate este de a-l ajuta pe cel care intră în ea să se detaşeze depatimile lumeşti şi de cotidian, să-şi limpezească mintea şi uşureze inima, toate acestea fiind numite „mu – sin”. În filozofia budistă aşa numită sutră a lotusului spune: „Nu există un loc liniştit în cele 3 lumi; toate sunt asemenea unei case în flăcări… salvarea de flăcări o găseşti în grădina cu rouă (rodzy)”. „Grădina curouă”, stropită cu apă face parte din ambianţa specifică ceremoniei ceaiului şi se stropeşte de 3 ori: prima orară, imediat înainte de sosirea invitaţilor; a doua oară, în pauza dintre ceaiuri şi ultima orară, înainte ca invitaţii să părăsească pavilionul de ceai după încheierea ceremoniei. Scopul parcurgerii acestei grădini este eliberarea invitaţilor de „praful lumesc”. În aşteptarea gazdei invitaţii iau loc pe o „bancă a aşteptării”. În aşteptarea invitaţilor gazda(maestrul de ceremonie) numit în japoneză „teisyu” umple cu apă proaspătă o cupă de piatră (tzukubai) de obicei instalată în mijlocul unor pietre joase.
Această cupă are o semnificaţie deosebită în cursul ceremoniei ceaiului simbolizând purificarea fizică ţi spirituală. În acest sens menţionăm că într-un celebru templu zen, templul Reanzi se găseşte un tzukubai cu semnificaţie istorică deosebită, rotund în exterior el conţine o adâncitură, pătrată în secţiune,şi care reproduce forma hieroglifului cu semnificaţia „gură” şi se regăseşte încomponenţa altor 4 hieroglife dispuse pe cel 4 păţi ale vasului cu semnificaţiile:„eu”, „numai” „ştiu” „suficient”. Sensul acestui rebus este de a transmite într-oformă codificată aceeaşi idee de spiritualizare se interpretează de regulă astfel:„caut să mă mulţumesc doar cu ceea ce am, adică nu avea aşteptări faţă de lumeşi accept-o aşa cum este.” Umplând un coş de lemn cu apă gazda îşi clăteşte mâinile şi gura pentru a se purifica şi apoi trece printr-o poartă special construită numită „tiamon” pentru a-şi saluta invitaţii cu o înclinare. Nu se poartă nici un fel de discuţie maestrul îi conduce pe „hanto”, pe musafirul principal şi pe ceilalţi musafiri (exact în această ordine) prin „tiamon” care este simbolul porţii între brutala lume exterioară şi lumea spirituală a ceaiului.„Hanto” şi invitaţii se purifică cu apă proaspătă din „tzukubai” turnând apă cu coşul întâi pe mâna stângă şi apoi pe mâna dreaptă (se pare că în Japonianu există stângaci) şi de asemenea îşi clătesc gura. Abia după purificare invitaţiiintră în pavilionul de ceai printr-o uşă culisantă cu înălţimea fixă de 91 de cm.astfel, toţi cei care intră trebuie şi se încline. Această uşă subliniază că toţi sunt egali în faţa ceaiului indiferent de statutul lor social. Ultimul invitat care intrăînchide uşa după el.
Pavilionul pentru ceai
Încăperea destinată ceremoniei este extrem de austeră cu decoraţiuni minimale. Într-o nişă numită „tokonoma” este expusă o pictură numită„kakemono” asortată cu tema ceremonialului. De asemenea, este expus câte un slogan budist caligrafiat hieroglific de către maestrul ceaiului numit „bokoseki”(urme de cerneală). Lângă nisă se găseşte o policioară pe care sunt amplasate 2 -
3 obiecte de artă cum ar fi: un vas pentru arderea mirodeniilor numit „koro”sau o greutate pentru hârtia de caligrafiat numită „buntin”.Fiecare invitat îşi exprimă admiraţia faţă de iscusinţa gazdei de a alegei lustrarea potrivită din tabloul expus cu tema ceremoniei şi admira accesoriile ceremoniei prezentate de către maestru.Toţi invitaţii şi gazda se aşează conform ritualului pe locurile lor. Abiaîn acest moment are loc un schimb de saluturi întâi între gazdă şi invitatul principal, şi apoi cu ceilalţi invitaţi. Ceremonia debutează cu servitul mesei şi abia după terminarea acesteia se aprinde focul în vatră adăugându-se în foc unamestec de mirodenii diferenţiat în funcţie de sezon. Astfel, în sezonul rece seaprinde o vatră fixă cu cărbuni, numită „ro”, iar în sezonul cald o vatră cu jăratec mobilă numită „furo”.
Masa ceremonială
Fiecare invitat este servit cu bucate care fac parte din meniul ceremonial numit „takaiaseki”. Mâncarea este servită pe tavă împreună cu beţişoare,întotdeauna noi, din cedru şi este compusă din trei feluri. Pe fiecare tavă este pus câte un vas ceramic cu orez alb, o supă numită „miso”, care se serveşte în castronaşe închise şi peşte sau legume marinate pe o farfurie ceramică. Seserveşte „sake” (vodcă japoneză). Primul fel se numeşte „hasiaray” (umezirea beţişoarelor). Se servesc legume fierte numite „nimono”, bucăţele, pregătite la grătar numite„iakimono” care se mănâncă cu orezul şi supa menţionate. Pe parcursul mesei gazda poate să mănânce sau nu fără a fi obligat ca în cultura europeană să mănânce împreună cu musafirii. După ce s-a servit primul fel de mâncare fiecare invitat îşi clăteşte gura cu zeamă limpede se supă, procedeu numit „kosuimono”. Următorul fel de mâncare se numeşte „hassan” după numele tăviide lemn utilizată pentru servirea acestui fel de mâncare, şi exprimă comuniunea cu natura. Felul constă din fructe de mare şi produse ale munţilor numite„unimono” şi „iamamono”. Gazda este obligată să mănânce din acest fel de mâncare şi fiecare invitat îi toarnă pe rând sake. Rolul de gazdă este tradiţional considerat extrem de onorant şi pentru a asigura egalitatea participanţilor laceremonie fiecare dintre aceştia trebuie să exercite măcar pentru un momentacest rol.
Ultimul fel constă în servirea unor substanţe aromatice numite „conomono” precum şi orez prăjit, fiert în apă sărată.
Fiecare dintre invitaţi şterge vesela pe care a folosit-o cu un şervet de hârtie moale, pe care trebuie să-l aducă cu sine. Se serveşte „omogashi” (feluldulce principal) şi astfel se încheie masa.
Gazda îi invită pe participanţi să iasă în grădină sau în camera de aşteptare până când va pregăti ceremonia ceaiului propriu zisă. O dată musafiriii eşiţi gazda scoate tabloul din nisă şi amplasează în aceasta un aranjament floral. Încăperea se mătură şi este pregătită vesela şi accesoriile pentru „Koicha”. La ceremonie sunt utilizate peste 30 de accesorii, fiecare având valoare deoperă de artă.
Lumea spirituală a ceaiului
În cursul ceremoniei ceaiului apa simbolizează principiul „yng” iar foculdin vatră principiul „yang”. Apa ţinută într-un vas ceramic numit „miatzusasi”este totdeauna proaspătă simbolizând puritatea şi este atinsă numai de maestrul de ceremonie. Ceaiul „matcha” este păstrat într-un mic container ceramic care la rândul său este amplasat într-o husă de mătase subţire şi este pus în faţavasului cu apă. Dacă ceaiul se serveşte în timpul zilei, gazda utilizează un gong,iar dacă se serveşte seara un clopot. Pentru a invita invitaţii înapoi în pavilion se loveşte gongul sau clopotul de 5 -7 ori. Invitaţii se purifică din nou cu apă şiintră în pavilion în ordinea prestabilită. Invitaţii admiră aranjamentul floral,ceainicul, vatra şi îşi ocupă locurile. Maestrul intră cu un vas pentru ceremonie numit „Kcavan” în care sunt puse un pămătuf din bambus sau paie de orez numit „chasen”, un şervet de in pentru ştergerea vasului numit „chachin” iar deasupra acestora de-a curmezişul se pune un făraş elegant de bambus utilizat pentru manipularea ceaiului numit „chasiaku”. Toate acestea se aşează înordine, lângă vasul cu apă care reprezintă soarele (simbolul yang) timp ce vasul„chavan” menţionat reprezintă luna (simbolul Yn). Dintr-o încăpere alăturată gazda aduce un vas pentru apa folosită „chiangsui”, un coş de bambus pentru apă numit ”hiseaku” şi un suport de bambus pentru capacul ceainicului numit„futaochi”. Cu ajutorul unui şervet de mătase subţire numit „fukusa” care reprezintă spiritul maestrului el şterge containerul cu ceai şi făraşul. Se acordă o mare importanţă felului în care maestrul priveşte, împătureşte şi ţine în mână„fukusa” pe măsură ce gradul său de concentrare creşte. Japonezii utilizează atât pentru fierbere cât şi pentru infuzare ceainice plate, de formă elipsoidală,care se încing uniform pe grătare speciale (la temperaturi între 50 şi 60 de grade). Din acest motiv mânerele ceainicelor japoneze sau se fac integral din bambus, sau se acoperă cu o împletitură pentru a putea fi manevrate.Apa fierbinte se toarnă cu coşul în „chavan”, pămătuful se clăteşte, apa este vărsată iar vasul este şters cu şervetul. Ridicând în faţa sa făraşul pentru ceai şi containerul cu ceai, maestrul toarnă în „chavan” ceaiul în proporţia de 3făraşe/invitat. Apoi, toarnă cu coşul apă din ceainic în „chavan” în cantitate suficientă pentru ca utilizând pămătuful să amestece ceaiul cu apă până laconsistenţa unei smântâni. Mai adaugă apă astfel încât să transforme această„smântână” într-o soluţie de consistenţa şi culoarea unei supe de mazăre. Gazda transmite vasul cu ceai invitatului principal care îl primeşte cu o înclinare.Invitatul ridică cu ambele mâini (gest sugerând ofranda rituală a ceaiului în faţa statuilor lui Buddha) vasul până la nivelul ochilor şi îl răsuceşte admirând lucrătura. Apoi invitatul principal soarbe un strop de ceai, şterge muchia vasului cu şervetul şi îl transmite următorului invitat care procedează în acelaşi fel.După ce toţi invitaţii au gustat ceaiul vasul se întoarce la gazdă care î lclăteşte, clăteşte şi pămătuful şi mai lustruieşte o dată făraşul de bambus şicontainerul pentru ceai. Atât făraşul cât şi containerul pentru ceai sunt inmânate musafirilor pentru a fi admirate. Discuţiile demarează prin discutarea calităţii acestor accesorii şi continuă cu alte teme.
Sfârşitul ceremoniei
Se aprinde focul în vatră pentru pregătirea unui altfel de ceai, lichid de această dată numit,”usa cha”. Acest ceai are menirea de a împrospăta gura participanţilor şi îi pregăteşte simbolic pe invitaţi pentru a părăsi lumeaspirituală a ceaiului şi întoarcerea în cotidian. Invitaţilor lise oferă nişte pernuţe pentru şedere numite „sabuton” precum şi nişte încălzitoare pentru mâini numite „tiburi”.La „usa cha” se servesc dulciuri confiate numite „higasi”. „Usa cha” se prepară dintr-o cantitate mult mai mică de pulbere de ceai şi de o calitate nu atâtde bună, păstrat într-un container de lemn de forma unei curmare numit„nasaiume”. Pentru prepararea lui se serveşte un vas mai elegant iar invitaţii îl beau din vase individuale. Odată servit ceaiul invitaţii îşi exprimă aprecierea faţă de calitatea ceaiului şi faţă de arta maestrului. În timp ce ei părăsesc pavilionul gazda iese şi îi priveşte plecând din dreptul uşii pavilionului de ceai exprimându-şi parcă regretul că pleacă, sugerând că s-ar bucura de întoarcerea acestora.
Maestrul Sen – No – Rykyu a compus un haiku care concentrează esenţaceremoniei ceaiului:
Pavilionul de ceai şi grădina stropită cu rouă, Invitatul şi gazda şezând împreună, Împărtăşesc o cupă de ceai.În linişte şi tăcere. Inimile lor bat împreună.
Cred că nu putem spune mai mult decât a spus Sen – No - Rykyu
CEREMONIA COREANĂ A CEAIULUI
Cultul ceaiului în Coreea este legat de numele călugărului budist KimTerioma, care în secolul VII a adus din China seminţele arbustului de ceai şi aînfiinţat prima plantaţie pe pantele muntelui Ciri, în sudul ţării. Iniţial ceremonialul ceaiului, împrumutat din China, a fost apanajul exclusiv alcălugărilor budişti. De altfel, budismul a influenţat considerabil ritualul ceaiului.Coreenii au dezvoltat o concepţie proprie, subliniind în mod deosebit importanţa stării de spirit în timpul ceremoniei: eliberarea de gândurile lumeşti,calmul şi armonia, autocontrolul, puritatea şi principiul confucian al evitării extremelor. De asemenea, coreenii au creat o teorie numită „a entităţii”denumită „stânga” şi „a funcţiei” denumită „ ca dreapta”, principii care trebuiau respectate armonic în cursul ceremoniei ceaiului. Astfel, maestrul de ceremonii dispunea „focul” (grătarul cu jeratic) la dreapta sa iar vesela la stânga sa. Invitaţii erau aşezaţi cu faţa spre vest iar gazda spre est. Locul orientat către sud rămânea totdeauna liber, fiind în mod simbolic destinat împăratului.Numărul ideal de invitaţi era de 3, invitatul principal fiind aşezat în mijloc, faţă în faţă cu gazda. Pentru ceremonie este utilizat ceaiul verde de calitate superioară şi numai frunze. În ceainic se încălzeşte apa până aproape de fierbere şi se toarnă înceşcuţe ceramice. În ceainicul golit se toarnă cu un făraş de bambus frunzele de ceai verde şi se toarnă peste ele apa din ceşti. Se infuzează circa 2 minute şi se toarnă în ceşti, pentru a fi băut.
Ceremoniile călugărilor budişti au loc de regulă în pauzele dintre rugăciuni. Există şi obiceiul ca între ceştile de ceai să se bea câte un ou crud,direct din coajă printr-o mică gaură. Ca o particularitate remarcăm obiceiul coreenilor de a adăuga în ceai fiertură din rădăcină de ginseng. Putem constata că deşi vesela şi procedura formală sunt de sorginte chineză din punct de vedere spiritual ceremonia ceaiului la coreeni este mai apropiată de cea japoneză.
Cultul ceaiului în Coreea este legat de numele călugărului budist KimTerioma, care în secolul VII a adus din China seminţele arbustului de ceai şi aînfiinţat prima plantaţie pe pantele muntelui Ciri, în sudul ţării. Iniţial ceremonialul ceaiului, împrumutat din China, a fost apanajul exclusiv alcălugărilor budişti. De altfel, budismul a influenţat considerabil ritualul ceaiului.Coreenii au dezvoltat o concepţie proprie, subliniind în mod deosebit importanţa stării de spirit în timpul ceremoniei: eliberarea de gândurile lumeşti,calmul şi armonia, autocontrolul, puritatea şi principiul confucian al evitării extremelor. De asemenea, coreenii au creat o teorie numită „a entităţii”denumită „stânga” şi „a funcţiei” denumită „ ca dreapta”, principii care trebuiau respectate armonic în cursul ceremoniei ceaiului. Astfel, maestrul de ceremonii dispunea „focul” (grătarul cu jeratic) la dreapta sa iar vesela la stânga sa. Invitaţii erau aşezaţi cu faţa spre vest iar gazda spre est. Locul orientat către sud rămânea totdeauna liber, fiind în mod simbolic destinat împăratului.Numărul ideal de invitaţi era de 3, invitatul principal fiind aşezat în mijloc, faţă în faţă cu gazda. Pentru ceremonie este utilizat ceaiul verde de calitate superioară şi numai frunze. În ceainic se încălzeşte apa până aproape de fierbere şi se toarnă înceşcuţe ceramice. În ceainicul golit se toarnă cu un făraş de bambus frunzele de ceai verde şi se toarnă peste ele apa din ceşti. Se infuzează circa 2 minute şi se toarnă în ceşti, pentru a fi băut.
Ceremoniile călugărilor budişti au loc de regulă în pauzele dintre rugăciuni. Există şi obiceiul ca între ceştile de ceai să se bea câte un ou crud,direct din coajă printr-o mică gaură. Ca o particularitate remarcăm obiceiul coreenilor de a adăuga în ceai fiertură din rădăcină de ginseng. Putem constata că deşi vesela şi procedura formală sunt de sorginte chineză din punct de vedere spiritual ceremonia ceaiului la coreeni este mai apropiată de cea japoneză.
CULTURA CEAIULUI ÎN VIETNAM
Un proverb vietnamez sună aşa: „Bea dimineaţa o ceaşcă de ceai iar seara un păhărel de vin şi vei uita care este drumul către medic”. Ceremonia ceaiului tradiţională este relativ complicată reglementând unde trebuie băut ceaiul, când şi cu cine, ce fel de apă trebuie folosită, în ce local casei trebuie amplasată măsuţa pentru ceai şi ce fel de veselă trebuie folosită.Ca şi în alte culturi orientale ale ceaiului, tradiţiile vietnameze presupun că ambianţa ceremoniei trebuie să-i apropie pe oameni, să ajute la comunicare spirituală şi linişte sufletească. În mod tradiţional, în cursul ceremoniei se recită şi se compun versuri, se discută despre probleme ale înaltelor materii iar dacă se trece la teme cotidiene abordarea este extrem de ocolită şi întotdeauna ultimul cuvânt trebuie să aparţină gazdei. Elementele de etichetă sunt extrem de importante, o persoană care nu ştie să susţină o discuţie elevată, nu foloseşte cu abilitate accesoriile ceremoniale sau face erori flagrante provoacă tuturor participanţilor un sentiment de jenă şi de ruşine. Un rol mai important decât în ceremoniile chineză şi japoneză îl are apa pentru infuzie. Vechi manuscrise vietnameze ne prezintă procedura culegerii apei pentru ceai la curtea regelui Tî Dâk (secolul XVII). Din ordinul regelui servitorii culegeau dimineaţa devreme roua de pe frunzele de lotus pe care o foloseau pentru prepararea ceaiului. Se considera că doar apa născută între cer şi pământ este suficient de pură pentru ai da ceaiului puterea sa magică. Ceaiul pregătit din apă cu aromă de lotus capătă un colorit deosebit de intens şi seservea cu bucăţele mici de zahăr nerafinat. Obiceiurile ceaiului diferă de la provincie la provincie. De exemplu, înVietnamul de Sud se acordă preferinţă ceaiului verde cu gheaţă, aromatizat cuflori. În zonele de mijloc, unde clima este mult mai ploioasă, se bea ceai verde din frunze proaspete uscate foarte puţin la soare. În regiunile de nord se preferă ceaiul fierbinte, foarte tare, verde şi aromatizat cu flori naturale de iasomie, lotus sau crizanteme. De multe ori pentru prepararea ceaiului se utilizează apa de ploaie care se colectează în vase ceramice speciale, amplasate sub arbori aromaţi, pentru ca apa să preia această aromă. Pentru preparare se folosesc ceainice de dimensiuni mici, dintr-o ceramică specială de culoare închisă. Înainte de infuzare,ceainicul, ceştile şi farfurioarele se clătesc cu apă fierbinte şi se pun la scurs pe o tavă de bambus. În ceainic se pun frunzele de ceai, se toarnă apa fierbinte, se acoperă cu un capac şi se infuzează 3 – 5 minute. Pe farfurioare se pun frunze proaspete de iasomie, lotus sau trandafiri şi se acoperă cu ceaşca pentru ca ea săse pătrundă de aroma petalelor. Când ceaiul e gata, se toarnă în ceşti şi se beau încet, savurând aroma, culoarea şi gustul ceaiului. Calitatea ceaiului este determinată nu numai de modul de preparare dar şi de localitatea de unde este recoltată frunza de ceai. În nordul Vietnamului, cel mai bun este considerat ceaiul tan kîong. Acest ceai are o culoare auriu – verzuie şi un gust uşor amărui la prima înghiţitură dar care lasă o amintire dulceagă după savurare.Un alt mod foarte popular de preparare al ceaiului constă în culegerea frunzelor proaspete de ceai, strivirea uşoară a acestora, punerea lor într-un vas ceramic înfăşurat în prealabil într-un material textil sau paie, pentru păstrarea căldurii şi infuzarea cu apă fierbinte. După circa o jumătate de oră ceaiul este gata, fiind preparat de regulă pentru toată familia.
Un proverb vietnamez sună aşa: „Bea dimineaţa o ceaşcă de ceai iar seara un păhărel de vin şi vei uita care este drumul către medic”. Ceremonia ceaiului tradiţională este relativ complicată reglementând unde trebuie băut ceaiul, când şi cu cine, ce fel de apă trebuie folosită, în ce local casei trebuie amplasată măsuţa pentru ceai şi ce fel de veselă trebuie folosită.Ca şi în alte culturi orientale ale ceaiului, tradiţiile vietnameze presupun că ambianţa ceremoniei trebuie să-i apropie pe oameni, să ajute la comunicare spirituală şi linişte sufletească. În mod tradiţional, în cursul ceremoniei se recită şi se compun versuri, se discută despre probleme ale înaltelor materii iar dacă se trece la teme cotidiene abordarea este extrem de ocolită şi întotdeauna ultimul cuvânt trebuie să aparţină gazdei. Elementele de etichetă sunt extrem de importante, o persoană care nu ştie să susţină o discuţie elevată, nu foloseşte cu abilitate accesoriile ceremoniale sau face erori flagrante provoacă tuturor participanţilor un sentiment de jenă şi de ruşine. Un rol mai important decât în ceremoniile chineză şi japoneză îl are apa pentru infuzie. Vechi manuscrise vietnameze ne prezintă procedura culegerii apei pentru ceai la curtea regelui Tî Dâk (secolul XVII). Din ordinul regelui servitorii culegeau dimineaţa devreme roua de pe frunzele de lotus pe care o foloseau pentru prepararea ceaiului. Se considera că doar apa născută între cer şi pământ este suficient de pură pentru ai da ceaiului puterea sa magică. Ceaiul pregătit din apă cu aromă de lotus capătă un colorit deosebit de intens şi seservea cu bucăţele mici de zahăr nerafinat. Obiceiurile ceaiului diferă de la provincie la provincie. De exemplu, înVietnamul de Sud se acordă preferinţă ceaiului verde cu gheaţă, aromatizat cuflori. În zonele de mijloc, unde clima este mult mai ploioasă, se bea ceai verde din frunze proaspete uscate foarte puţin la soare. În regiunile de nord se preferă ceaiul fierbinte, foarte tare, verde şi aromatizat cu flori naturale de iasomie, lotus sau crizanteme. De multe ori pentru prepararea ceaiului se utilizează apa de ploaie care se colectează în vase ceramice speciale, amplasate sub arbori aromaţi, pentru ca apa să preia această aromă. Pentru preparare se folosesc ceainice de dimensiuni mici, dintr-o ceramică specială de culoare închisă. Înainte de infuzare,ceainicul, ceştile şi farfurioarele se clătesc cu apă fierbinte şi se pun la scurs pe o tavă de bambus. În ceainic se pun frunzele de ceai, se toarnă apa fierbinte, se acoperă cu un capac şi se infuzează 3 – 5 minute. Pe farfurioare se pun frunze proaspete de iasomie, lotus sau trandafiri şi se acoperă cu ceaşca pentru ca ea săse pătrundă de aroma petalelor. Când ceaiul e gata, se toarnă în ceşti şi se beau încet, savurând aroma, culoarea şi gustul ceaiului. Calitatea ceaiului este determinată nu numai de modul de preparare dar şi de localitatea de unde este recoltată frunza de ceai. În nordul Vietnamului, cel mai bun este considerat ceaiul tan kîong. Acest ceai are o culoare auriu – verzuie şi un gust uşor amărui la prima înghiţitură dar care lasă o amintire dulceagă după savurare.Un alt mod foarte popular de preparare al ceaiului constă în culegerea frunzelor proaspete de ceai, strivirea uşoară a acestora, punerea lor într-un vas ceramic înfăşurat în prealabil într-un material textil sau paie, pentru păstrarea căldurii şi infuzarea cu apă fierbinte. După circa o jumătate de oră ceaiul este gata, fiind preparat de regulă pentru toată familia.
PREPARAREA CEAIULUI ÎN TIBET
Un proverb tibetan spune că omul poate rezista fără apă 3 zile iar fără ceai una singură. Este foarte adevărat că ceaiul tibetan nu seamănă deloc cu ceea ce înţeleg europenii prin ceai. Ceaiul preparat atât în Tibet cât şi înregiunile muntoase din Afganistan (munţii Hinducuşi), Sikkim (India), Buthan,Nepal şi Mongolia utilizează ca şi componente ceaiul verde presat, în concentraţie mare (circa 75 – 100 gr ceai /litrul de apă), lapte, unt, făină şi sare.Componentele pot varia de la zonă la zonă astfel laptele poate fi de vacă, capră, oaie, iapă, cămilă sau iak iar untul poate fi înlocuit sau completat cuuntură topită, făina poate fi de grâu, de secară sau înlocuită cu orez şi mei. Se poate adăuga piper boabe, foaie de dafin sau alte condimente. Ceaiul propriu zis denumit „chasuima” se prepară astfel : ceaiul presat se zdrobeşte sau se macină pulbere şi se acoperă cu 1 litru de apă rece după care se pune la fiert. Când apa dă în clocot se adaugă ½ litru de lapte, o lingură de unt de iak, precum şi circa 100 gr. De făină prăjită în unt şi ½ pahar de făină de orez. Toate acestea se mai dau în clocot şi se adaugă sare după gust. Tot acest amestec se fierbe 10 -15 minute amestecând continuu, după care se strecoară prin sită şi se toarnă într-un butoiaş lunguieţ care se agită continuu până când se obţine o băutură extrem de consistentă cu un efect tonic deosebit. Uneori nu se foloseşte decât un pahar de apă cantitatea de lichid fiind completată cu lapte.Acest fapt se datorează lipsei unei ape potrivite pentru ceai în zone aride şi sărăturoase. Băutura abţinută este extrem de tonifiantă fiind capabilă să restaureze instantaneu resursele fizice ale consumatorului. De altfel, pentru regiunile muntoase tibetane este specifică aprecierea distanţelor nu în unităţi de măsură ci în piale de ceai.
Un proverb tibetan spune că omul poate rezista fără apă 3 zile iar fără ceai una singură. Este foarte adevărat că ceaiul tibetan nu seamănă deloc cu ceea ce înţeleg europenii prin ceai. Ceaiul preparat atât în Tibet cât şi înregiunile muntoase din Afganistan (munţii Hinducuşi), Sikkim (India), Buthan,Nepal şi Mongolia utilizează ca şi componente ceaiul verde presat, în concentraţie mare (circa 75 – 100 gr ceai /litrul de apă), lapte, unt, făină şi sare.Componentele pot varia de la zonă la zonă astfel laptele poate fi de vacă, capră, oaie, iapă, cămilă sau iak iar untul poate fi înlocuit sau completat cuuntură topită, făina poate fi de grâu, de secară sau înlocuită cu orez şi mei. Se poate adăuga piper boabe, foaie de dafin sau alte condimente. Ceaiul propriu zis denumit „chasuima” se prepară astfel : ceaiul presat se zdrobeşte sau se macină pulbere şi se acoperă cu 1 litru de apă rece după care se pune la fiert. Când apa dă în clocot se adaugă ½ litru de lapte, o lingură de unt de iak, precum şi circa 100 gr. De făină prăjită în unt şi ½ pahar de făină de orez. Toate acestea se mai dau în clocot şi se adaugă sare după gust. Tot acest amestec se fierbe 10 -15 minute amestecând continuu, după care se strecoară prin sită şi se toarnă într-un butoiaş lunguieţ care se agită continuu până când se obţine o băutură extrem de consistentă cu un efect tonic deosebit. Uneori nu se foloseşte decât un pahar de apă cantitatea de lichid fiind completată cu lapte.Acest fapt se datorează lipsei unei ape potrivite pentru ceai în zone aride şi sărăturoase. Băutura abţinută este extrem de tonifiantă fiind capabilă să restaureze instantaneu resursele fizice ale consumatorului. De altfel, pentru regiunile muntoase tibetane este specifică aprecierea distanţelor nu în unităţi de măsură ci în piale de ceai.
CEAIUL ÎN AFRICA DE NORD
Pe continentul african, mai ales în nordul acestuia (Algeria, Egipt, Libia,Mauritania, Maroc, Tunisia) ceaiul este la fel de popular ca şi cafeaua. Există tradiţii proprii de preparare şi de consum al ceaiului. Ceaiul utilizat este de regulă ceaiul verde chinezesc de tip „gun powder” importat de regulă din Chinaşi Taiwan. Ilustrăm acest model nord african prin practica preparării şi consumul ceaiului în Maroc, unde ceaiul a fost adus de către englezi laînceputul secolului XIX ca un dar oferit sultanului ş i apropiaţilor săi. În Maroc şi celelalte state nord africane (exceptând Libia) prepararea ceaiului este apanajul exclusiv al bărbaţilor. Ceremonialul este extrem de exotic fiind utilizate vase metalice cu gât lung extrem de bogat decorate. Ceaiul,extrem de fierbinte, se serveşte în păhărele de sticlă, şi ele bogat ornamentate. Vă prezentăm aşa numitul model marocan de preparare după cumurmează: Într-un ceainic de argint se pun câteva linguriţe de ceai verde. Se opăreşte cu o mică cantitate de apă fierbinte, care se scurge imediat. Se adaugă în ceainic multe frunze proaspete de mentă (fără codiţe, întrucât acestea ar putea amărî băutura). Se adaugă în ceainic 5 -7 bucăţele de zahăr, sparte cu un cleşte special dintr-o căpăţână de zahăr. Se toarnă peste frunzele de ceai şi mentă apă proaspăt fiartă. Din ceainic, se toarnă ceai într-un păhărel şi se varsă înapoi în ceainic de3 ori la rând. Se infuzează 4 -5 minute. Ceaiul se toarnă în păhărele de la înălţime mare pentru ca esenţa de ceai să se îmbogăţească cu oxigen, astfel
încât ceaiul servit în păhărele să facă spumă la suprafaţă. Invitaţii iau paharul fierbinte cu degetul mare de sub fundul paharului şi cu arătătorul de muchia acestuia.
La ceai se servesc bucăţele de zahăr, biscuiţi, lavaş berber şi curmale uscate.După cum am menţionat în Libia există un model distinct al ceremonialului preparării şi servirii ceaiului. Prepararea acestuia revine exclusiv femeilor care îl pregătesc întotdeauna într-o altă încăpere decât cea în care va fiservit. Într-un ceainic metalic cu un volum de 4 ceşti de apă se toarnă apă fierbinte, se adaugă 8 linguri de supă de ceai şi 2 ceşti de zahăr. Se pune pe focmic timp de 20 – 30 de minute.În acest timp, în faţa invitaţilor se pune o tavă gravată de argint pe care,pentru fiecare invitat se aşează un păhărel miniatural de sticlă şi câte un pahar mare plin cu apă rece, precum şi încă un pahar de sticlă transparentă pentru testare. Când femeile care prepară ceaiul consideră că acest este gata, una dintre ele toarnă o cantitate mică în paharul de testare, pentru ca musafirii să aprecieze culoarea, intensitatea şi consistenţa acestuia şi dacă aceştia îl aprobă, îl toarnă înjet lung de la înălţime în păhărelele mici. Musafirii beau ceaiul din păhărele dintr-o singură înghiţitură, dându-lepeste cap şi imediat după acesta beau apă din paharele mari. Se servesc cel puţin câte 2 păhărele din acest ceai. La acest ceai, se serveşte peşte, foarte condimentat cu piper şi pâine locală numită „cobza”.
Beduinii care migrează prin Sahara prepară ceaiul un pic diferit, fierbându-l circa 15 minute în ceainice mari utilizând cantităţi mult mai mari de ceai verde. Ceaiul obţinut, extrem de concentrat, se răcoreşte turnându-l decâteva ori dintr-un vas în altul şi se serveşte din păhărele mici (sub 100 ml), din sticlă foarte groasă. Beduinii beau astfel de ceai de câteva ori pe zi mai ales în timpul traversării deşertului, foarte dulce, adăugând şi ei frunze de mentă. Se consumă mult ceai începând de la 3 păhărele în sus. În Africa de Sud urmaşii coloniştilor olandezi beau de preferinţă ceai negru în cantităţi mari, preparat conform modelului tradiţional britanic. De altfel, în Africa de Sud există plantaţii proprii de ceai (provincia muntoasăNatal) înfiinţate încă din secolul XIX de tipul ceaiului indian assam.
Pe continentul african, mai ales în nordul acestuia (Algeria, Egipt, Libia,Mauritania, Maroc, Tunisia) ceaiul este la fel de popular ca şi cafeaua. Există tradiţii proprii de preparare şi de consum al ceaiului. Ceaiul utilizat este de regulă ceaiul verde chinezesc de tip „gun powder” importat de regulă din Chinaşi Taiwan. Ilustrăm acest model nord african prin practica preparării şi consumul ceaiului în Maroc, unde ceaiul a fost adus de către englezi laînceputul secolului XIX ca un dar oferit sultanului ş i apropiaţilor săi. În Maroc şi celelalte state nord africane (exceptând Libia) prepararea ceaiului este apanajul exclusiv al bărbaţilor. Ceremonialul este extrem de exotic fiind utilizate vase metalice cu gât lung extrem de bogat decorate. Ceaiul,extrem de fierbinte, se serveşte în păhărele de sticlă, şi ele bogat ornamentate. Vă prezentăm aşa numitul model marocan de preparare după cumurmează: Într-un ceainic de argint se pun câteva linguriţe de ceai verde. Se opăreşte cu o mică cantitate de apă fierbinte, care se scurge imediat. Se adaugă în ceainic multe frunze proaspete de mentă (fără codiţe, întrucât acestea ar putea amărî băutura). Se adaugă în ceainic 5 -7 bucăţele de zahăr, sparte cu un cleşte special dintr-o căpăţână de zahăr. Se toarnă peste frunzele de ceai şi mentă apă proaspăt fiartă. Din ceainic, se toarnă ceai într-un păhărel şi se varsă înapoi în ceainic de3 ori la rând. Se infuzează 4 -5 minute. Ceaiul se toarnă în păhărele de la înălţime mare pentru ca esenţa de ceai să se îmbogăţească cu oxigen, astfel
încât ceaiul servit în păhărele să facă spumă la suprafaţă. Invitaţii iau paharul fierbinte cu degetul mare de sub fundul paharului şi cu arătătorul de muchia acestuia.
La ceai se servesc bucăţele de zahăr, biscuiţi, lavaş berber şi curmale uscate.După cum am menţionat în Libia există un model distinct al ceremonialului preparării şi servirii ceaiului. Prepararea acestuia revine exclusiv femeilor care îl pregătesc întotdeauna într-o altă încăpere decât cea în care va fiservit. Într-un ceainic metalic cu un volum de 4 ceşti de apă se toarnă apă fierbinte, se adaugă 8 linguri de supă de ceai şi 2 ceşti de zahăr. Se pune pe focmic timp de 20 – 30 de minute.În acest timp, în faţa invitaţilor se pune o tavă gravată de argint pe care,pentru fiecare invitat se aşează un păhărel miniatural de sticlă şi câte un pahar mare plin cu apă rece, precum şi încă un pahar de sticlă transparentă pentru testare. Când femeile care prepară ceaiul consideră că acest este gata, una dintre ele toarnă o cantitate mică în paharul de testare, pentru ca musafirii să aprecieze culoarea, intensitatea şi consistenţa acestuia şi dacă aceştia îl aprobă, îl toarnă înjet lung de la înălţime în păhărelele mici. Musafirii beau ceaiul din păhărele dintr-o singură înghiţitură, dându-lepeste cap şi imediat după acesta beau apă din paharele mari. Se servesc cel puţin câte 2 păhărele din acest ceai. La acest ceai, se serveşte peşte, foarte condimentat cu piper şi pâine locală numită „cobza”.
Beduinii care migrează prin Sahara prepară ceaiul un pic diferit, fierbându-l circa 15 minute în ceainice mari utilizând cantităţi mult mai mari de ceai verde. Ceaiul obţinut, extrem de concentrat, se răcoreşte turnându-l decâteva ori dintr-un vas în altul şi se serveşte din păhărele mici (sub 100 ml), din sticlă foarte groasă. Beduinii beau astfel de ceai de câteva ori pe zi mai ales în timpul traversării deşertului, foarte dulce, adăugând şi ei frunze de mentă. Se consumă mult ceai începând de la 3 păhărele în sus. În Africa de Sud urmaşii coloniştilor olandezi beau de preferinţă ceai negru în cantităţi mari, preparat conform modelului tradiţional britanic. De altfel, în Africa de Sud există plantaţii proprii de ceai (provincia muntoasăNatal) înfiinţate încă din secolul XIX de tipul ceaiului indian assam.
NEPAL
În Nepal se consumă ceai atât chinezesc, cât şi indian (dardjeling şi assam). Ca particularitate menţionăm obiceiul nepalez de a servi ceaiul cu atât mai dulce cu cât este mai mare respectul acordat invitatului, ceea ce îl poate transforma într-un sirop. Conform etichetei nepaleze invitatul trebuie să accepte ceaiul oferit. De asemenea, există obiceiul de a accepta o cerere în căsătorie(sau nu!) prin servirea de către o fată a unei ceşti cu ceai foarte dulce tânărului îndrăgostit.
În Nepal se consumă ceai atât chinezesc, cât şi indian (dardjeling şi assam). Ca particularitate menţionăm obiceiul nepalez de a servi ceaiul cu atât mai dulce cu cât este mai mare respectul acordat invitatului, ceea ce îl poate transforma într-un sirop. Conform etichetei nepaleze invitatul trebuie să accepte ceaiul oferit. De asemenea, există obiceiul de a accepta o cerere în căsătorie(sau nu!) prin servirea de către o fată a unei ceşti cu ceai foarte dulce tânărului îndrăgostit.
TURCIA
În Turcia ceaiul este cunoscut încă din perioada în care China era condusă de dinastia Tan (618 – 907), prin intermediul triburilor tătaro – mongole. Deşi toţi cunoaştem cafeaua turcească puţini ştim că Turcia este şi un mare producător de ceai (150.000 tone/an), ceea ce nu acoperă necesităţile populaţiei. În Turcia se produce şi se consumă ceai negru care nu se remarcă prin calităţi deosebite, datorită condiţiilor climatice şi de cultură. Pentru a obţine un ceai cu o concentraţie şi un gust cât de cât acceptabile el nu se infuzează, ci se fierbe (dar nu mai mult de 1 minut). Turcii practică un sistem de preparare prin opărirea îndelungată a frunzelor în ceainic, pe care îl amplasează pe plită încinsă. Se bea dulce, din păhărele de sticlă cu talie şi evazate la gură. Ceaiul este şi un element de ospitalitate fiind chiar servit în prăvăliile turceşti tuturor clienţilor care calcă pragul acestora.
În Turcia ceaiul este cunoscut încă din perioada în care China era condusă de dinastia Tan (618 – 907), prin intermediul triburilor tătaro – mongole. Deşi toţi cunoaştem cafeaua turcească puţini ştim că Turcia este şi un mare producător de ceai (150.000 tone/an), ceea ce nu acoperă necesităţile populaţiei. În Turcia se produce şi se consumă ceai negru care nu se remarcă prin calităţi deosebite, datorită condiţiilor climatice şi de cultură. Pentru a obţine un ceai cu o concentraţie şi un gust cât de cât acceptabile el nu se infuzează, ci se fierbe (dar nu mai mult de 1 minut). Turcii practică un sistem de preparare prin opărirea îndelungată a frunzelor în ceainic, pe care îl amplasează pe plită încinsă. Se bea dulce, din păhărele de sticlă cu talie şi evazate la gură. Ceaiul este şi un element de ospitalitate fiind chiar servit în prăvăliile turceşti tuturor clienţilor care calcă pragul acestora.
Parteneri
In curând
