Afişez elemetele după tag: ceai
Un amestec de ceai negru de Ceylon cu ceai verde chinezesc in combinație delicata cu petale de floarea soarelui, trandafir, maceșe, bucati de papaya, pepen galben, fraga, caise si coacaze.
Pret 70 RON
Un vechi proverb chinezesc spune: „Când calci pragul casei tale mai întâide toate trebuie să ai grijă de 7 lucruri: lemne, orez, ulei, sare, sos de soia, oţetşi mai ales ceai”.Cea mai veche menţionare a ceaiului este într-o antică scriere chinezăatribuită lui Cjow-Gun (770 i.e.n.) referirea fiind făcută la proprietăţileterapeutice ale ceaiului. Vorbim în această perioadă doar despre ceaiul verdecare era iniţial presat în forma unor turtiţe care erau pur şi simplu fierte.
Ritualul de preparare al ceaiului a evoluat fiind formalizat în totalitate întimpul dinastiei Tang când un anume Lu Iu a scris un tratat despre ceai (ChaTzin) în care a prezentat toate condiţiile necesare pentru realizarea uneiceremonii a ceaiului. Conform acestei proceduri turtiţele de ceai erau măcinateîntr-o pulbere foarte fină care era bătută spumă cu apă fierbinte până la consistenţa unei smântâni de culoarea fisticului. Acest ceai dens era extrem de apreciat de elita epocii: împăraţi, demnitari, poeţi, cărturari şi călugări.
De altfel, curtea imperială a fost principalul promotor al cultului ceaiuluiîn China.
Împăratul Hui Tsung (1101-1124), din dinastia Sun fiind la rândul său autorul unui tratat privind ceaiul (ta cuan cha lan). În timpul său prepararea şi degustarea ceaiului au fost ridicate la rang de artă având loc numeroase turniruride degustare, unde concurenţii trebuiau să identifice după gust şi aromăprovenienţa ceaiului utilizat. Este celebru în acest sens comisarul imperial alceaiului Tzai Hsinga cunoscut ca un mare învingător al acestor turniruri.
Deşi pe parcursul multor secole ceaiul a fost un privilegiu al aristocraţiei chineze utilizarea ceaiului s-a extins iar in timpul dinastiei Ming (sec. XIV – XVI) a devenit apanajul întregii populaţii. Concomitent s-a dezvoltat şi adevenit utilizabilă pentru toată lumea vesela de porţelan ceea a dat un plus de savoare consumului de ceai. Din secolul XVII şi până la începutul secolului XX în timpul dinastieiTzin cultul ceaiului s-a extins dincolo de limitele Chinei spre alte state asiatice şi Europa.
În China s-a constituit şi a fost adusă la un mare rafinament cultura consumului ceaiului. În tot imperiul chinez au proliferat pavilioanele de ceai,grădinile şi căsuţele de ceai destinate numai ceremoniei ceaiului într-un ambient corespunzător.
De regulă, aceste pavilioane erau amplasate într-un peisaj încântător în preajma unor ape curgătoare sau cascade, unor grădini de flori amenajate cu toate artificiile generate de imaginaţia chinezilor. Scopul ceremoniilor era de a te bucura de plăcerea ceaiului în anturajul unor oameni apropiaţi într-un spirit de comuniune cu natura. Până şi sătenii simplii obişnuiausă se bucure de ceremonie a ceaiului într-un spaţiu special amenajat şi nu numai de sărbători.
În rutina zilnică, pregătind ceaiul, chinezii nu precupeţeau timpul pentrua crea o băutură după toate regulile artei ceaiului. În mod tradiţional se acordă o atenţie foarte mare veselei şi accesoriilor pentru ceai. În mod uzual ceaiul se bea fără zahăr sau alte adaosuri din ceşcuţe mici de 1 – 2 înghiţituri pentru a savura gustul şi aroma acestuia. De altfel, pe lângă ceremonia ceaiului nu există masă în timpul căreia, înainte sau după, să nu se bea ceai, de obicei verde.
Ceremonia ceaiului – Gun Fu Cha şi care se traduce prin „măiestri a ceaiului” şi - a căpătat forma definitivă în timpul dinastiei Ming când s-a şirenunţat la procedeul anterior de măcinare în pulbere a turtiţelor de ceai,optându-se pentru ceaiul de frunze. Pentru ceremonie se folosesc ceaiuri decalitate superioară de regulă de tip oolong deşi iniţial erau utilizate numai ceaiuri verzi.
Scopul ceremoniei este în primul rând crearea unei atmosfere de relaxareşi comunicare. Procedura propriu zisă se desfăşoară de regulă într-un pavilion de ceai sau dacă nu într-o cameră separată destinată prioritar acestui scop. Sunt numeroase accesorii din care am menţiona în primul rând măsuţa specială pentru prepararea ceaiului numită cha ban şi care are particularitatea de a avea o suprafaţă cu numeroase perforaţii pentru scurgere a apei şi a ceaiului. Se folosesc ceainice pentru fiertul apei care este încălzită pe nişte grătare cu jar ceea ce asigură încălzirea lentă a apei şi identificarea mai facilă a fazei defierbere ideală pentru infuzare ceaiului. Dea asemenea ceainicul pentru infuzare din porţelan sau ceramică este un accesoriu care i se acordă o importanţă deosebită. Cele mai bune sunt considerate ceainicele din ceramică de Yixihn,dintr-o ceramică poroasă, de culoare violacee care permite reţinerea aromei ceaiului. De altfel, obiceiul cere ca aceste ceainice să nu fie niciodată curăţate pe dinăuntru ci doar clătite. Există ceainice de acest tip transmise din generaţie în generaţie în care dacă torni apă fierbinte obţii o băutură cu aroma ceaiului folosit.
În cadrul ceremoniei se foloseşte încă un ceainic în care prin intermediul unei strecurători se scurge ceaiul infuzat pentru a fi ulterior servit din pialele special destinate. Aceste piale, care după cum am menţionat anterior sunt dimensionate pentru una – maxim două sorbituri, câte două pentru fiecare participant la ceremonie: cele mai mici şi mai late pentru savurarea gustului şi cele mai înalte şi mai înguste pentru savurarea aromei, conform principiilor yang şi yng.
Pe tai ban se găseşte întotdeauna şi un talisman fung shui cum ar fi obroască cu monedă în gură, un dragon sau alte simboluri adecvate.Ceremonia propriu zisă are o componentă meditativă şi este continuă şi îndelungată.
Fazele ceremoniei:
Se încălzeşte apă în ceainic, cu apa din ceainic se clăteşte absolut tot ce serveşte la ceremonie inclusiv talismanul feng – shui. Pialele se manevrează cuajutorul unei pensete de lemn pentru a nu le atinge cu mâna. Apa se scurge prin perforaţiile măsuţei pentru ceai într-un vas plasat dedesubt. Maestrul de ceremonie prezintă musafirilor ceaiul pe care îl va pregăti pentru ca aceştia săpoată aprecia calitatea, forma frunzelor şi aroma acestora, înainte de preparare. După ce acest ceremonial este îndeplinit iar participanţii şi - au exprimat aprecierea, maestrul pune în ceainic o porţie de frunze şi toarnă peste ele apă până când ceainicul se umple şi dă pense margine (în cultura chineză apa reprezintă abundenţă). Imediat se scurge toată apa din ceainic clătind cu eapialele iar restul se toarnă peste talismanul feng – shui. Din nou peste frunzeleumezite se toarnă apă fiartă (până în faza a doua de fierbere) umplându-se iar şi ceainicul până dă pe dinafară, se acoperă cu capac peste care din nou se toarnă apă fierbinte. Cu şerveţele speciale se şterg stropii de apă care pică pe măsuţa de ceai.
După circa 30 de secunde (timp care se măsoară în respiraţii – circa 6 respiraţii) se toarnă ceaiul prin strecurătoare în celălalt ceainic scurgându-se complet de pe frunze. Acest ceai se toarnă în pialele înalte (yan), care se acoperă cu piala mai lată (yng). Se descoperă piala pentru a savura aroma ceaiului. Explicaţia rezidă în faptul că uleiurile eterice foarte volatile se evaporă pe parcursul infuzării şi ca atare aroma se simte cel mai bine în primelemomente ale preparării ceaiului. Savurarea aromei numită în limba chineză „pincha” se face prin 2 inspiraţii şi expiraţii deasupra ceaiului, atât a celui infuzat,cât şi deasupra frunzelor uscate. Imediat peste frunzele de ceai se toarnă apă fierbinte şi se lasă la infuzat circa 2 minute. După ce s-a degustat ceaiul şi s-a savurat aroma, se acoperă din nou piala cu cealaltă şi toţi participanţii laceremonie le răstoarnă simultan ca semn al respectului reciproc şi simbol al mişcării universului.
Un proverb chinez spune de altfel că cel mai gustos ceai este cel de la a doua infuzare, dar acest lucru este valabil numai pentru ceaiurile de calitate superioară preparate conform procedeului prezentat. Ceaiul infuzat a doua oară se serveşte din pialele mai largi cu sorbituri mici pentru a savura pe deplin gustul acestora.
Ceaiurile de calitate superioară pot fi infuzate conform acestei tehnologii chiar şi de trei ori. Procesul este continuu, pialele fiind umplute imediat ce segolesc. Resturile nebăute sunt turnate peste talismanul feng – shui.
Pentru a asigura reuşita ceremoniei chinezii acordă o importanţă deosebită tuturor elementelor şi accesoriilor utilizate: calităţii apei, temperaturiide fierbere, cantităţii şi calităţii ceaiului, tipului şi dimensiunile ceainicului,duratei de infuzare şi veselei aferente. Referitor la veselă se folosesc în exclusivitate piale cu interiorul alb pentru ca toţi participanţii la ceremonie săpoată aprecia coloritul esenţei.
În afara ceremoniei prezentate mai există un mod de a prepara ceaiul, mai„popular” ca să-l numim aşa şi anume prepararea ceaiului în căni specialenumite gaiwan. Acestea sunt ceşti cu gura evazată şi cu capac al cărui diametru este ceva mai mic decât gura ceştii. Ceaiul se infuzează direct în aceste ceşti şi se bea deplasând un pic capacul ceştii prin fanta care se formează permiţând înacest fel prezervarea aromei ceaiului. În ultima vreme au proliferat ceainice precum şi ceşti pentru ceai dotatecu un infuzor de porţelan care permit atât obţinerea unei esenţe de calitate mai bună prin presarea ceaiului din infuzor cu o linguriţă, cât şi eliminareanecesităţii unui alt ceainic, întrucât aceste infuzoare pot fi extrase după infuzare.
Ceaiul în Australia
Obiceiul de a bea ceai în Australia îşi are originea în practicile coloniştilor britanici. Aceştia au început să înfiinţeze plantaţii proprii încă din secolul XIX, dar producţia acestora fiind redusă australienii utilizează ceaiuri importate din Indonezia şi Papua Noua Guinee. Pe lângă modalitatea clasică de preparare a ceaiului, de regulă cu lapte şi zahăr, după modelul britanic, fermierii şi vânătorii australieni au o modalitate proprie de preparare a ceaiului. Acest ceai se numeşte „Billy Breu” ceea ce se poate traduce ca „infuzie la canistră”. Acest ceai se prepară astfel: O mână de ceai se varsă într-o canistră metalică plină cu apă şi se fierbe la un foc puternic până la obţinerea unei esenţe foarte concentrate şi amare de ceai. Se adaugă frunze de eucalipt şi mult zahăr. După aceea cu ajutorul unei mănuşi se ia canistra de toartă şi se învârte de câteva ori deasupra capului pentru a provoca sedimentarea frunzelor. „Ceremonia” de consum propriu zis a ceaiului este însoţită de interpretarea în grup a cântecului patriotic „Valsing Mathilda” : „ … şi până când el şedea şi aştepta ca „Billy Breu” să fiarbă,cânta : Te aştept să vii valsând la mine iubita mea Mathilda”.
Obiceiul de a bea ceai în Australia îşi are originea în practicile coloniştilor britanici. Aceştia au început să înfiinţeze plantaţii proprii încă din secolul XIX, dar producţia acestora fiind redusă australienii utilizează ceaiuri importate din Indonezia şi Papua Noua Guinee. Pe lângă modalitatea clasică de preparare a ceaiului, de regulă cu lapte şi zahăr, după modelul britanic, fermierii şi vânătorii australieni au o modalitate proprie de preparare a ceaiului. Acest ceai se numeşte „Billy Breu” ceea ce se poate traduce ca „infuzie la canistră”. Acest ceai se prepară astfel: O mână de ceai se varsă într-o canistră metalică plină cu apă şi se fierbe la un foc puternic până la obţinerea unei esenţe foarte concentrate şi amare de ceai. Se adaugă frunze de eucalipt şi mult zahăr. După aceea cu ajutorul unei mănuşi se ia canistra de toartă şi se învârte de câteva ori deasupra capului pentru a provoca sedimentarea frunzelor. „Ceremonia” de consum propriu zis a ceaiului este însoţită de interpretarea în grup a cântecului patriotic „Valsing Mathilda” : „ … şi până când el şedea şi aştepta ca „Billy Breu” să fiarbă,cânta : Te aştept să vii valsând la mine iubita mea Mathilda”.
Cuișoarele (Eugenia caryophyllata, fam. Myrtaceae) sunt pomenite inca din scrierile chinezești ale anului 400 i.Hr., iar intr-un text din 200 i.Hr., se vorbește despre obiceiul curtenilor de a le păstra sub limba in timp ce se adresau împăratului , pentru a evita sa-l ofenseze cumva cu o respirație mai puțin plăcuta. Călătoria lui Magellan in jurul lumii, expediția încheiata in 1522, a fost socotita un succes, chiar daca a pornit cu cinci corăbii si peste 250 de oameni si s-a sfârșit cu 18 supraviețuitori si o singura corabie. Încărcata cu 50 de tone de cuișoare si nucșoara, corabia a adus un câștig mi mare decât greutatea in aur a acestor mirodenii. Cuișoarele sunt boboci florali cu aspect de cui, de unde le vine si denumirea. Conțin 15-20ù ulei volatil al cărui component principal este eugenolul, un anestezic local cu proprietăți bactericide, cauterizante si antiinflamatorii fiind benefic si in eliminarea stări de greața, a indigestiei si a dispepsiei. Cuișoarele sunt cunoscute si folosite deseori pentru gustul dulceag, astringent si aromat arzător.
Dupa material de Dr. Farm. Szocs Dora
CEREMONIA JAPONEZĂ A CEAIULUI CHA – NO – YOU
Ceaiul a apărut în Japonia conform unei versiuni mitologice în anul 801e.n., aducerea seminţelor de ceai fiind atribuită călugărului budist Saicho.Interesul lui Saicho faţă de ceai era extrem de pragmatic orientat în principal către proprietăţile curative ale băuturii şi explicit capacităţii ceaiului „de aînvinge demonul somnului care tulbură meditaţia în mănăstirile yen budiste”.Călugărului budist i se atribuie şi paternitatea tratatului numit „Noteprivind băutul ceaiului pentru sănătate”. Cităm din acest tratat:
“în aceste zileale Sfârşitului Legii ceaiul este un elixir de neînlocuit cu magica proprietate de a prelungi viaţa omului”.
Saicho a plantat seminţele de ceai chinezesc înfiinţând prima plantaţie de ceai din Japonia, dina care s-au dezvoltat ulterior toate plantaţiile de ceai din ţara soarelui răsare.Tot lui i se atribuie şi primele forme de ceremonial adus tot din China şi care presupunea baterea unei spume de ceai direct în ceaşcă, ritual numit„etzugasira”. Iniţial ceaiul a fost apanajul călugărilor budişti dar în mod rapid prin intermediul aristocraţiei, samurailor şi negustorilor bogaţi s-a extins la întreaga populaţie. Un mare popularizator al ceaiului în Japonia, introducându-l înceremoniile religioase a fost călugărul budist Eisai Mion (1141 – 1215).Pe un ceainic metalic care se păstrează în templul budist Toganoo unde au fost înfiinţate primele plantaţii de ceai sunt gravate 10 proprietăţi ale ceaiuluipe care le enumerăm:
este benefic dacă este utilizat cu regularitate;
îţi asigură ocrotirea lui Buddha;
să ai milă faţă de cei mai slabi ca tine;
asigură armonia celor 5 organe vitale (ficat, plămâni, splină, rinichi,inimă);
prelungeşte viaţa;
alungă somnolenţa;
te eliberează de patimi;
te vindecă de boli;
asigură ocrotirea de către zeii şintoişti;
îţi linişte şi stăpânire de sine în faţa morţii.
La curtea Shogunului au proliferat practici legate de ritualul ceaiului preluate de la curtea imperială chineză cum ar fi turnirurile de ceai, precum şifastul ceremonial cu veselă chinezească de porţelan, muzică, dansuri etc. Ceremonia pe care o cunoaştem astăzi a fost determinată de o puternică influenţă atât a învăţăturii filosofico – religioase a daoismului cât şi deprincipiile zen budismului. Daoismul a influenţat mult ceremonia ceaiului prin disocierea acestui ritual de dogmele şi ceremonialul imperial chinez simplificându-l şi spiritualizându-l.Cu toate acestea ceremonia japoneză a ceaiului presupune nişte reguli stricte de etichetă pentru toţi participanţii la ceremonie reglementând temele de discuţii cu scopul de a genera o stare de detaşare de la rutina cotidiană şiorientare către autocunoaştere şi percepţie a frumosului. O altă etapă în dezvoltarea culturii ceaiului în Japonia este legată de numele lui Murata Siucho (1423 – 1502) care în calitatea sa de maestru alceremoniei ceaiului la curtea shogunului a formulat principiile fundamentale ale ritualului ceremonial:
stilul trebuie să fie simplu şi natural;
florile trebuie să se armonizeze cu spaţiul în care se desfăşoară ceremonia;
aromele trebuie să fie discrete;
vesela şi accesoriile trebuie să corespondă vârstei invitatului principal;
gazda şi invitaţii trebuie să fie în echilibru spiritual, calm şiconcentrare.
Ultimul concept era deosebit de importat întrucât asimila spiritualizarea ceremoniei cu cea a meditaţiei din templele budiste prin abandonarea patimilor şi dorinţelor stare exprimată în limba japoneză prin termenul „sammay” adică concentrare adâncă. Tot Murata Siucho a stabilit ca loc de desfăşurare al
ceremoniei ceaiului un spaţiu distinct de suprafaţă redusă de circa 4,5 tatami(circa 9 mp), numit „soan” adică „colibă de paie”. Caracterul redus al spaţiuluia determinat intimitatea ceremoniei cu maxim 3-5 participanţi.
Următorul maestru al ceaiului care a influenţat semnificativ ceremonia a fost Tacheno Dzeo (1502 – 1555). Se consideră că el a impus în ceremonia ceaiului concepţia „wabi” ca principiu estetic al spiritualităţii ritualului. Încultura japoneză „wabi” simbolizează simplitatea, naturaleţea şi melancolia. Interpretarea pe care el a dat-o acestui concept presupune accentul pe elementeşi accesorii simple cu patina timpului precum şi capacitatea de a găsi frumuseţe până şi în „un vas ceramic spart dar încă util pentru a pune în el o floare”. Determinând spiritul „wabi” ca absenţa aroganţei şi delicateţe faţă deceilalţi el afirmă că fundamentul ceremoniei este atitudinea faţă de participanţişi că accentul trebuie pus pe stabilirea comunicării cu spiritul universal. Dzeo a formulat 8 principii pe care le enumerăm:
bunăvoinţa fată de ceilalţi;
armonia interioară;
absenţa mândriei;
nu îi judeca niciodată pe ceilalţi;
fără lăcomie;
maestrul ceaiului poate utiliza în timpul ceremoniei veselă respinsă dealţii;
maestrul ceaiului trăieşte în concordanţă cu principiile budiste şi este pătruns de spiritul poeziei japoneze;
ceremonia ceaiului nu se va desfăşura niciodată acolo unde nu se ia în considerare starea de spirit a invitaţilor.
Maestrul Dzeo a fost primul care a enunţat conceptul de „chado” în traducere „calea ceaiului”. Calea ceaiului devine o concepţie estetică, un mod de a te percepe pe tine şi lumea care te înconjoară. Acest concept a fost dus ladesăvârşire de cel mai celebru maestru al ceaiului din istoria Japoniei Sen – No– Rykiu (1522 – 1591).Sen – No- Rykiu este figura cheie în istoria ceremoniei ceaiului dinJaponia. El este cel care a desăvârşit ritualul pe care îl cunoaştem în formapracticată astăzi. Sen – No- Rykiu a început să utilizeze vesela simplă în locul porţelanurilor scumpe de sorginte chineză, a introdus principiul preparăriiceaiului direct în faţa invitaţilor (înainte ceaiul era preparat într-o altă încăpere),a reproiectat designul pavilionului de ceai şi a introdus multiple alte elementeale ritualului. Când maestrul a fost întrebat în ce constă secretul măiestriei sale el a răspuns:
„Foarte simplu. Fierbeţi apa, preparaţi ceaiul, încercaţi să obţineţi
gustul dorit, nu uitaţi de flori, vara încercaţi să faceţi răcoare, iarna o căldurăplăcută. Asta e tot. arătaţi-mi-l pe cel care reuşeşte să realizeze toate acestea şi voi deveni fericit discipolul acestuia”.Printre altele Sen – No- Rykiu a fost un mare maestru al ikebanei (artaaranjării florilor) fiind şi creatorul unui nou stil „nagheire”, tip de aranjament utilizat uzual pentru pavilioanele de ceai.
O legendă japoneză spune că shogunul Tokugawa Yeiyasu mare admirator al lui Sen – No- Rykiu şi al ceremoniei ceaiului a aflat că acesta are o superbă grădină de flori şi l-a anunţat că îl va vizita ca să le vadă. Când a sositîn grădina lui Sen – No- Rykiu a constatat că toate florile erau retezate ceea cel-a uluit şi indignat dar intrând în pavilionul de ceai a găsit pusă în vază osingură crizantemă superbă. Întrebându-l pe Sen – No- Rykiu despre motivaţia gestului său acesta i-a răspuns: „un singur fir dintr-o sută este capabil să redea splendoarea florilor”. În final soarta lui Sen – No- Rykiu a fost crudă.Admiratorii săi i-au sculptat imaginea deasupra porţii de intrare a templului Daitoudzi din Kyoto. Această onoare i-a adus sfârşitul. Ashogunul Toyotomi Hydeoshi şi el admirator al lui Sen – No- Rykiu venind într-o zi la templu şi-asocotit demnitatea atinsă prin faptul că a trebuit să treacă pe sub imaginea lui Sen – No- Rykiu şi i-a ordonat acestuia să-şi facă sepuku.În ceea ce priveşte propriu zis ceremonia ceaiului aceasta presupune maimulte etape:
Pregătirea ceremoniei (cha – no - yu)
Este o demonstraţie a preparării ceaiului care are loc împreună cuprepararea unui mese ceremoniale. De multe ori pregătirea unei ceremonii poate dura mai multe zile. Ceremonia în sine este afirmarea principiului că orice comunicare interumană este unică şi ca atare toţi participanţii la ceremonie trebuie să se bucure pe deplin de toate aspectele acesteia. Ceremonia propriu zisă are loc într-o încăpere special amenajată şi destinată numai acestui scop numită tiasitzu. De obicei, este o încăpere într-un pavilion de ceai situat într-o grădină, separat de locuinţe. Invitaţii, nu mai mult de 4, sunt conduşi într-o cameră de aşteptare unde îşi aleg pe unul dintre ei ca invitat principal. După aceea invitaţii însoţiţi eventual de un asistent al gazdei numit „hanto” seîndreaptă către pavilionul de ceai situat într-o grădină proaspăt udată numită„rodzy” (locul cu rouă). Semnificaţia acestei grădini precum şi a cărăruiiînguste care o străbate este de a-l ajuta pe cel care intră în ea să se detaşeze depatimile lumeşti şi de cotidian, să-şi limpezească mintea şi uşureze inima, toate acestea fiind numite „mu – sin”. În filozofia budistă aşa numită sutră a lotusului spune: „Nu există un loc liniştit în cele 3 lumi; toate sunt asemenea unei case în flăcări… salvarea de flăcări o găseşti în grădina cu rouă (rodzy)”. „Grădina curouă”, stropită cu apă face parte din ambianţa specifică ceremoniei ceaiului şi se stropeşte de 3 ori: prima orară, imediat înainte de sosirea invitaţilor; a doua oară, în pauza dintre ceaiuri şi ultima orară, înainte ca invitaţii să părăsească pavilionul de ceai după încheierea ceremoniei. Scopul parcurgerii acestei grădini este eliberarea invitaţilor de „praful lumesc”. În aşteptarea gazdei invitaţii iau loc pe o „bancă a aşteptării”. În aşteptarea invitaţilor gazda(maestrul de ceremonie) numit în japoneză „teisyu” umple cu apă proaspătă o cupă de piatră (tzukubai) de obicei instalată în mijlocul unor pietre joase.
Această cupă are o semnificaţie deosebită în cursul ceremoniei ceaiului simbolizând purificarea fizică ţi spirituală. În acest sens menţionăm că într-un celebru templu zen, templul Reanzi se găseşte un tzukubai cu semnificaţie istorică deosebită, rotund în exterior el conţine o adâncitură, pătrată în secţiune,şi care reproduce forma hieroglifului cu semnificaţia „gură” şi se regăseşte încomponenţa altor 4 hieroglife dispuse pe cel 4 păţi ale vasului cu semnificaţiile:„eu”, „numai” „ştiu” „suficient”. Sensul acestui rebus este de a transmite într-oformă codificată aceeaşi idee de spiritualizare se interpretează de regulă astfel:„caut să mă mulţumesc doar cu ceea ce am, adică nu avea aşteptări faţă de lumeşi accept-o aşa cum este.” Umplând un coş de lemn cu apă gazda îşi clăteşte mâinile şi gura pentru a se purifica şi apoi trece printr-o poartă special construită numită „tiamon” pentru a-şi saluta invitaţii cu o înclinare. Nu se poartă nici un fel de discuţie maestrul îi conduce pe „hanto”, pe musafirul principal şi pe ceilalţi musafiri (exact în această ordine) prin „tiamon” care este simbolul porţii între brutala lume exterioară şi lumea spirituală a ceaiului.„Hanto” şi invitaţii se purifică cu apă proaspătă din „tzukubai” turnând apă cu coşul întâi pe mâna stângă şi apoi pe mâna dreaptă (se pare că în Japonianu există stângaci) şi de asemenea îşi clătesc gura. Abia după purificare invitaţiiintră în pavilionul de ceai printr-o uşă culisantă cu înălţimea fixă de 91 de cm.astfel, toţi cei care intră trebuie şi se încline. Această uşă subliniază că toţi sunt egali în faţa ceaiului indiferent de statutul lor social. Ultimul invitat care intrăînchide uşa după el.
Pavilionul pentru ceai
Încăperea destinată ceremoniei este extrem de austeră cu decoraţiuni minimale. Într-o nişă numită „tokonoma” este expusă o pictură numită„kakemono” asortată cu tema ceremonialului. De asemenea, este expus câte un slogan budist caligrafiat hieroglific de către maestrul ceaiului numit „bokoseki”(urme de cerneală). Lângă nisă se găseşte o policioară pe care sunt amplasate 2 -
3 obiecte de artă cum ar fi: un vas pentru arderea mirodeniilor numit „koro”sau o greutate pentru hârtia de caligrafiat numită „buntin”.Fiecare invitat îşi exprimă admiraţia faţă de iscusinţa gazdei de a alegei lustrarea potrivită din tabloul expus cu tema ceremoniei şi admira accesoriile ceremoniei prezentate de către maestru.Toţi invitaţii şi gazda se aşează conform ritualului pe locurile lor. Abiaîn acest moment are loc un schimb de saluturi întâi între gazdă şi invitatul principal, şi apoi cu ceilalţi invitaţi. Ceremonia debutează cu servitul mesei şi abia după terminarea acesteia se aprinde focul în vatră adăugându-se în foc unamestec de mirodenii diferenţiat în funcţie de sezon. Astfel, în sezonul rece seaprinde o vatră fixă cu cărbuni, numită „ro”, iar în sezonul cald o vatră cu jăratec mobilă numită „furo”.
Masa ceremonială
Fiecare invitat este servit cu bucate care fac parte din meniul ceremonial numit „takaiaseki”. Mâncarea este servită pe tavă împreună cu beţişoare,întotdeauna noi, din cedru şi este compusă din trei feluri. Pe fiecare tavă este pus câte un vas ceramic cu orez alb, o supă numită „miso”, care se serveşte în castronaşe închise şi peşte sau legume marinate pe o farfurie ceramică. Seserveşte „sake” (vodcă japoneză). Primul fel se numeşte „hasiaray” (umezirea beţişoarelor). Se servesc legume fierte numite „nimono”, bucăţele, pregătite la grătar numite„iakimono” care se mănâncă cu orezul şi supa menţionate. Pe parcursul mesei gazda poate să mănânce sau nu fără a fi obligat ca în cultura europeană să mănânce împreună cu musafirii. După ce s-a servit primul fel de mâncare fiecare invitat îşi clăteşte gura cu zeamă limpede se supă, procedeu numit „kosuimono”. Următorul fel de mâncare se numeşte „hassan” după numele tăviide lemn utilizată pentru servirea acestui fel de mâncare, şi exprimă comuniunea cu natura. Felul constă din fructe de mare şi produse ale munţilor numite„unimono” şi „iamamono”. Gazda este obligată să mănânce din acest fel de mâncare şi fiecare invitat îi toarnă pe rând sake. Rolul de gazdă este tradiţional considerat extrem de onorant şi pentru a asigura egalitatea participanţilor laceremonie fiecare dintre aceştia trebuie să exercite măcar pentru un momentacest rol.
Ultimul fel constă în servirea unor substanţe aromatice numite „conomono” precum şi orez prăjit, fiert în apă sărată.
Fiecare dintre invitaţi şterge vesela pe care a folosit-o cu un şervet de hârtie moale, pe care trebuie să-l aducă cu sine. Se serveşte „omogashi” (feluldulce principal) şi astfel se încheie masa.
Gazda îi invită pe participanţi să iasă în grădină sau în camera de aşteptare până când va pregăti ceremonia ceaiului propriu zisă. O dată musafiriii eşiţi gazda scoate tabloul din nisă şi amplasează în aceasta un aranjament floral. Încăperea se mătură şi este pregătită vesela şi accesoriile pentru „Koicha”. La ceremonie sunt utilizate peste 30 de accesorii, fiecare având valoare deoperă de artă.
Lumea spirituală a ceaiului
În cursul ceremoniei ceaiului apa simbolizează principiul „yng” iar foculdin vatră principiul „yang”. Apa ţinută într-un vas ceramic numit „miatzusasi”este totdeauna proaspătă simbolizând puritatea şi este atinsă numai de maestrul de ceremonie. Ceaiul „matcha” este păstrat într-un mic container ceramic care la rândul său este amplasat într-o husă de mătase subţire şi este pus în faţavasului cu apă. Dacă ceaiul se serveşte în timpul zilei, gazda utilizează un gong,iar dacă se serveşte seara un clopot. Pentru a invita invitaţii înapoi în pavilion se loveşte gongul sau clopotul de 5 -7 ori. Invitaţii se purifică din nou cu apă şiintră în pavilion în ordinea prestabilită. Invitaţii admiră aranjamentul floral,ceainicul, vatra şi îşi ocupă locurile. Maestrul intră cu un vas pentru ceremonie numit „Kcavan” în care sunt puse un pămătuf din bambus sau paie de orez numit „chasen”, un şervet de in pentru ştergerea vasului numit „chachin” iar deasupra acestora de-a curmezişul se pune un făraş elegant de bambus utilizat pentru manipularea ceaiului numit „chasiaku”. Toate acestea se aşează înordine, lângă vasul cu apă care reprezintă soarele (simbolul yang) timp ce vasul„chavan” menţionat reprezintă luna (simbolul Yn). Dintr-o încăpere alăturată gazda aduce un vas pentru apa folosită „chiangsui”, un coş de bambus pentru apă numit ”hiseaku” şi un suport de bambus pentru capacul ceainicului numit„futaochi”. Cu ajutorul unui şervet de mătase subţire numit „fukusa” care reprezintă spiritul maestrului el şterge containerul cu ceai şi făraşul. Se acordă o mare importanţă felului în care maestrul priveşte, împătureşte şi ţine în mână„fukusa” pe măsură ce gradul său de concentrare creşte. Japonezii utilizează atât pentru fierbere cât şi pentru infuzare ceainice plate, de formă elipsoidală,care se încing uniform pe grătare speciale (la temperaturi între 50 şi 60 de grade). Din acest motiv mânerele ceainicelor japoneze sau se fac integral din bambus, sau se acoperă cu o împletitură pentru a putea fi manevrate.Apa fierbinte se toarnă cu coşul în „chavan”, pămătuful se clăteşte, apa este vărsată iar vasul este şters cu şervetul. Ridicând în faţa sa făraşul pentru ceai şi containerul cu ceai, maestrul toarnă în „chavan” ceaiul în proporţia de 3făraşe/invitat. Apoi, toarnă cu coşul apă din ceainic în „chavan” în cantitate suficientă pentru ca utilizând pămătuful să amestece ceaiul cu apă până laconsistenţa unei smântâni. Mai adaugă apă astfel încât să transforme această„smântână” într-o soluţie de consistenţa şi culoarea unei supe de mazăre. Gazda transmite vasul cu ceai invitatului principal care îl primeşte cu o înclinare.Invitatul ridică cu ambele mâini (gest sugerând ofranda rituală a ceaiului în faţa statuilor lui Buddha) vasul până la nivelul ochilor şi îl răsuceşte admirând lucrătura. Apoi invitatul principal soarbe un strop de ceai, şterge muchia vasului cu şervetul şi îl transmite următorului invitat care procedează în acelaşi fel.După ce toţi invitaţii au gustat ceaiul vasul se întoarce la gazdă care î lclăteşte, clăteşte şi pămătuful şi mai lustruieşte o dată făraşul de bambus şicontainerul pentru ceai. Atât făraşul cât şi containerul pentru ceai sunt inmânate musafirilor pentru a fi admirate. Discuţiile demarează prin discutarea calităţii acestor accesorii şi continuă cu alte teme.
Sfârşitul ceremoniei
Se aprinde focul în vatră pentru pregătirea unui altfel de ceai, lichid de această dată numit,”usa cha”. Acest ceai are menirea de a împrospăta gura participanţilor şi îi pregăteşte simbolic pe invitaţi pentru a părăsi lumeaspirituală a ceaiului şi întoarcerea în cotidian. Invitaţilor lise oferă nişte pernuţe pentru şedere numite „sabuton” precum şi nişte încălzitoare pentru mâini numite „tiburi”.La „usa cha” se servesc dulciuri confiate numite „higasi”. „Usa cha” se prepară dintr-o cantitate mult mai mică de pulbere de ceai şi de o calitate nu atâtde bună, păstrat într-un container de lemn de forma unei curmare numit„nasaiume”. Pentru prepararea lui se serveşte un vas mai elegant iar invitaţii îl beau din vase individuale. Odată servit ceaiul invitaţii îşi exprimă aprecierea faţă de calitatea ceaiului şi faţă de arta maestrului. În timp ce ei părăsesc pavilionul gazda iese şi îi priveşte plecând din dreptul uşii pavilionului de ceai exprimându-şi parcă regretul că pleacă, sugerând că s-ar bucura de întoarcerea acestora.
Maestrul Sen – No – Rykyu a compus un haiku care concentrează esenţaceremoniei ceaiului:
Pavilionul de ceai şi grădina stropită cu rouă, Invitatul şi gazda şezând împreună, Împărtăşesc o cupă de ceai.În linişte şi tăcere. Inimile lor bat împreună.
Cred că nu putem spune mai mult decât a spus Sen – No - Rykyu
Ceaiul a apărut în Japonia conform unei versiuni mitologice în anul 801e.n., aducerea seminţelor de ceai fiind atribuită călugărului budist Saicho.Interesul lui Saicho faţă de ceai era extrem de pragmatic orientat în principal către proprietăţile curative ale băuturii şi explicit capacităţii ceaiului „de aînvinge demonul somnului care tulbură meditaţia în mănăstirile yen budiste”.Călugărului budist i se atribuie şi paternitatea tratatului numit „Noteprivind băutul ceaiului pentru sănătate”. Cităm din acest tratat:
“în aceste zileale Sfârşitului Legii ceaiul este un elixir de neînlocuit cu magica proprietate de a prelungi viaţa omului”.
Saicho a plantat seminţele de ceai chinezesc înfiinţând prima plantaţie de ceai din Japonia, dina care s-au dezvoltat ulterior toate plantaţiile de ceai din ţara soarelui răsare.Tot lui i se atribuie şi primele forme de ceremonial adus tot din China şi care presupunea baterea unei spume de ceai direct în ceaşcă, ritual numit„etzugasira”. Iniţial ceaiul a fost apanajul călugărilor budişti dar în mod rapid prin intermediul aristocraţiei, samurailor şi negustorilor bogaţi s-a extins la întreaga populaţie. Un mare popularizator al ceaiului în Japonia, introducându-l înceremoniile religioase a fost călugărul budist Eisai Mion (1141 – 1215).Pe un ceainic metalic care se păstrează în templul budist Toganoo unde au fost înfiinţate primele plantaţii de ceai sunt gravate 10 proprietăţi ale ceaiuluipe care le enumerăm:
este benefic dacă este utilizat cu regularitate;
îţi asigură ocrotirea lui Buddha;
să ai milă faţă de cei mai slabi ca tine;
asigură armonia celor 5 organe vitale (ficat, plămâni, splină, rinichi,inimă);
prelungeşte viaţa;
alungă somnolenţa;
te eliberează de patimi;
te vindecă de boli;
asigură ocrotirea de către zeii şintoişti;
îţi linişte şi stăpânire de sine în faţa morţii.
La curtea Shogunului au proliferat practici legate de ritualul ceaiului preluate de la curtea imperială chineză cum ar fi turnirurile de ceai, precum şifastul ceremonial cu veselă chinezească de porţelan, muzică, dansuri etc. Ceremonia pe care o cunoaştem astăzi a fost determinată de o puternică influenţă atât a învăţăturii filosofico – religioase a daoismului cât şi deprincipiile zen budismului. Daoismul a influenţat mult ceremonia ceaiului prin disocierea acestui ritual de dogmele şi ceremonialul imperial chinez simplificându-l şi spiritualizându-l.Cu toate acestea ceremonia japoneză a ceaiului presupune nişte reguli stricte de etichetă pentru toţi participanţii la ceremonie reglementând temele de discuţii cu scopul de a genera o stare de detaşare de la rutina cotidiană şiorientare către autocunoaştere şi percepţie a frumosului. O altă etapă în dezvoltarea culturii ceaiului în Japonia este legată de numele lui Murata Siucho (1423 – 1502) care în calitatea sa de maestru alceremoniei ceaiului la curtea shogunului a formulat principiile fundamentale ale ritualului ceremonial:
stilul trebuie să fie simplu şi natural;
florile trebuie să se armonizeze cu spaţiul în care se desfăşoară ceremonia;
aromele trebuie să fie discrete;
vesela şi accesoriile trebuie să corespondă vârstei invitatului principal;
gazda şi invitaţii trebuie să fie în echilibru spiritual, calm şiconcentrare.
Ultimul concept era deosebit de importat întrucât asimila spiritualizarea ceremoniei cu cea a meditaţiei din templele budiste prin abandonarea patimilor şi dorinţelor stare exprimată în limba japoneză prin termenul „sammay” adică concentrare adâncă. Tot Murata Siucho a stabilit ca loc de desfăşurare al
ceremoniei ceaiului un spaţiu distinct de suprafaţă redusă de circa 4,5 tatami(circa 9 mp), numit „soan” adică „colibă de paie”. Caracterul redus al spaţiuluia determinat intimitatea ceremoniei cu maxim 3-5 participanţi.
Următorul maestru al ceaiului care a influenţat semnificativ ceremonia a fost Tacheno Dzeo (1502 – 1555). Se consideră că el a impus în ceremonia ceaiului concepţia „wabi” ca principiu estetic al spiritualităţii ritualului. Încultura japoneză „wabi” simbolizează simplitatea, naturaleţea şi melancolia. Interpretarea pe care el a dat-o acestui concept presupune accentul pe elementeşi accesorii simple cu patina timpului precum şi capacitatea de a găsi frumuseţe până şi în „un vas ceramic spart dar încă util pentru a pune în el o floare”. Determinând spiritul „wabi” ca absenţa aroganţei şi delicateţe faţă deceilalţi el afirmă că fundamentul ceremoniei este atitudinea faţă de participanţişi că accentul trebuie pus pe stabilirea comunicării cu spiritul universal. Dzeo a formulat 8 principii pe care le enumerăm:
bunăvoinţa fată de ceilalţi;
armonia interioară;
absenţa mândriei;
nu îi judeca niciodată pe ceilalţi;
fără lăcomie;
maestrul ceaiului poate utiliza în timpul ceremoniei veselă respinsă dealţii;
maestrul ceaiului trăieşte în concordanţă cu principiile budiste şi este pătruns de spiritul poeziei japoneze;
ceremonia ceaiului nu se va desfăşura niciodată acolo unde nu se ia în considerare starea de spirit a invitaţilor.
Maestrul Dzeo a fost primul care a enunţat conceptul de „chado” în traducere „calea ceaiului”. Calea ceaiului devine o concepţie estetică, un mod de a te percepe pe tine şi lumea care te înconjoară. Acest concept a fost dus ladesăvârşire de cel mai celebru maestru al ceaiului din istoria Japoniei Sen – No– Rykiu (1522 – 1591).Sen – No- Rykiu este figura cheie în istoria ceremoniei ceaiului dinJaponia. El este cel care a desăvârşit ritualul pe care îl cunoaştem în formapracticată astăzi. Sen – No- Rykiu a început să utilizeze vesela simplă în locul porţelanurilor scumpe de sorginte chineză, a introdus principiul preparăriiceaiului direct în faţa invitaţilor (înainte ceaiul era preparat într-o altă încăpere),a reproiectat designul pavilionului de ceai şi a introdus multiple alte elementeale ritualului. Când maestrul a fost întrebat în ce constă secretul măiestriei sale el a răspuns:
„Foarte simplu. Fierbeţi apa, preparaţi ceaiul, încercaţi să obţineţi
gustul dorit, nu uitaţi de flori, vara încercaţi să faceţi răcoare, iarna o căldurăplăcută. Asta e tot. arătaţi-mi-l pe cel care reuşeşte să realizeze toate acestea şi voi deveni fericit discipolul acestuia”.Printre altele Sen – No- Rykiu a fost un mare maestru al ikebanei (artaaranjării florilor) fiind şi creatorul unui nou stil „nagheire”, tip de aranjament utilizat uzual pentru pavilioanele de ceai.
O legendă japoneză spune că shogunul Tokugawa Yeiyasu mare admirator al lui Sen – No- Rykiu şi al ceremoniei ceaiului a aflat că acesta are o superbă grădină de flori şi l-a anunţat că îl va vizita ca să le vadă. Când a sositîn grădina lui Sen – No- Rykiu a constatat că toate florile erau retezate ceea cel-a uluit şi indignat dar intrând în pavilionul de ceai a găsit pusă în vază osingură crizantemă superbă. Întrebându-l pe Sen – No- Rykiu despre motivaţia gestului său acesta i-a răspuns: „un singur fir dintr-o sută este capabil să redea splendoarea florilor”. În final soarta lui Sen – No- Rykiu a fost crudă.Admiratorii săi i-au sculptat imaginea deasupra porţii de intrare a templului Daitoudzi din Kyoto. Această onoare i-a adus sfârşitul. Ashogunul Toyotomi Hydeoshi şi el admirator al lui Sen – No- Rykiu venind într-o zi la templu şi-asocotit demnitatea atinsă prin faptul că a trebuit să treacă pe sub imaginea lui Sen – No- Rykiu şi i-a ordonat acestuia să-şi facă sepuku.În ceea ce priveşte propriu zis ceremonia ceaiului aceasta presupune maimulte etape:
Pregătirea ceremoniei (cha – no - yu)
Este o demonstraţie a preparării ceaiului care are loc împreună cuprepararea unui mese ceremoniale. De multe ori pregătirea unei ceremonii poate dura mai multe zile. Ceremonia în sine este afirmarea principiului că orice comunicare interumană este unică şi ca atare toţi participanţii la ceremonie trebuie să se bucure pe deplin de toate aspectele acesteia. Ceremonia propriu zisă are loc într-o încăpere special amenajată şi destinată numai acestui scop numită tiasitzu. De obicei, este o încăpere într-un pavilion de ceai situat într-o grădină, separat de locuinţe. Invitaţii, nu mai mult de 4, sunt conduşi într-o cameră de aşteptare unde îşi aleg pe unul dintre ei ca invitat principal. După aceea invitaţii însoţiţi eventual de un asistent al gazdei numit „hanto” seîndreaptă către pavilionul de ceai situat într-o grădină proaspăt udată numită„rodzy” (locul cu rouă). Semnificaţia acestei grădini precum şi a cărăruiiînguste care o străbate este de a-l ajuta pe cel care intră în ea să se detaşeze depatimile lumeşti şi de cotidian, să-şi limpezească mintea şi uşureze inima, toate acestea fiind numite „mu – sin”. În filozofia budistă aşa numită sutră a lotusului spune: „Nu există un loc liniştit în cele 3 lumi; toate sunt asemenea unei case în flăcări… salvarea de flăcări o găseşti în grădina cu rouă (rodzy)”. „Grădina curouă”, stropită cu apă face parte din ambianţa specifică ceremoniei ceaiului şi se stropeşte de 3 ori: prima orară, imediat înainte de sosirea invitaţilor; a doua oară, în pauza dintre ceaiuri şi ultima orară, înainte ca invitaţii să părăsească pavilionul de ceai după încheierea ceremoniei. Scopul parcurgerii acestei grădini este eliberarea invitaţilor de „praful lumesc”. În aşteptarea gazdei invitaţii iau loc pe o „bancă a aşteptării”. În aşteptarea invitaţilor gazda(maestrul de ceremonie) numit în japoneză „teisyu” umple cu apă proaspătă o cupă de piatră (tzukubai) de obicei instalată în mijlocul unor pietre joase.
Această cupă are o semnificaţie deosebită în cursul ceremoniei ceaiului simbolizând purificarea fizică ţi spirituală. În acest sens menţionăm că într-un celebru templu zen, templul Reanzi se găseşte un tzukubai cu semnificaţie istorică deosebită, rotund în exterior el conţine o adâncitură, pătrată în secţiune,şi care reproduce forma hieroglifului cu semnificaţia „gură” şi se regăseşte încomponenţa altor 4 hieroglife dispuse pe cel 4 păţi ale vasului cu semnificaţiile:„eu”, „numai” „ştiu” „suficient”. Sensul acestui rebus este de a transmite într-oformă codificată aceeaşi idee de spiritualizare se interpretează de regulă astfel:„caut să mă mulţumesc doar cu ceea ce am, adică nu avea aşteptări faţă de lumeşi accept-o aşa cum este.” Umplând un coş de lemn cu apă gazda îşi clăteşte mâinile şi gura pentru a se purifica şi apoi trece printr-o poartă special construită numită „tiamon” pentru a-şi saluta invitaţii cu o înclinare. Nu se poartă nici un fel de discuţie maestrul îi conduce pe „hanto”, pe musafirul principal şi pe ceilalţi musafiri (exact în această ordine) prin „tiamon” care este simbolul porţii între brutala lume exterioară şi lumea spirituală a ceaiului.„Hanto” şi invitaţii se purifică cu apă proaspătă din „tzukubai” turnând apă cu coşul întâi pe mâna stângă şi apoi pe mâna dreaptă (se pare că în Japonianu există stângaci) şi de asemenea îşi clătesc gura. Abia după purificare invitaţiiintră în pavilionul de ceai printr-o uşă culisantă cu înălţimea fixă de 91 de cm.astfel, toţi cei care intră trebuie şi se încline. Această uşă subliniază că toţi sunt egali în faţa ceaiului indiferent de statutul lor social. Ultimul invitat care intrăînchide uşa după el.
Pavilionul pentru ceai
Încăperea destinată ceremoniei este extrem de austeră cu decoraţiuni minimale. Într-o nişă numită „tokonoma” este expusă o pictură numită„kakemono” asortată cu tema ceremonialului. De asemenea, este expus câte un slogan budist caligrafiat hieroglific de către maestrul ceaiului numit „bokoseki”(urme de cerneală). Lângă nisă se găseşte o policioară pe care sunt amplasate 2 -
3 obiecte de artă cum ar fi: un vas pentru arderea mirodeniilor numit „koro”sau o greutate pentru hârtia de caligrafiat numită „buntin”.Fiecare invitat îşi exprimă admiraţia faţă de iscusinţa gazdei de a alegei lustrarea potrivită din tabloul expus cu tema ceremoniei şi admira accesoriile ceremoniei prezentate de către maestru.Toţi invitaţii şi gazda se aşează conform ritualului pe locurile lor. Abiaîn acest moment are loc un schimb de saluturi întâi între gazdă şi invitatul principal, şi apoi cu ceilalţi invitaţi. Ceremonia debutează cu servitul mesei şi abia după terminarea acesteia se aprinde focul în vatră adăugându-se în foc unamestec de mirodenii diferenţiat în funcţie de sezon. Astfel, în sezonul rece seaprinde o vatră fixă cu cărbuni, numită „ro”, iar în sezonul cald o vatră cu jăratec mobilă numită „furo”.
Masa ceremonială
Fiecare invitat este servit cu bucate care fac parte din meniul ceremonial numit „takaiaseki”. Mâncarea este servită pe tavă împreună cu beţişoare,întotdeauna noi, din cedru şi este compusă din trei feluri. Pe fiecare tavă este pus câte un vas ceramic cu orez alb, o supă numită „miso”, care se serveşte în castronaşe închise şi peşte sau legume marinate pe o farfurie ceramică. Seserveşte „sake” (vodcă japoneză). Primul fel se numeşte „hasiaray” (umezirea beţişoarelor). Se servesc legume fierte numite „nimono”, bucăţele, pregătite la grătar numite„iakimono” care se mănâncă cu orezul şi supa menţionate. Pe parcursul mesei gazda poate să mănânce sau nu fără a fi obligat ca în cultura europeană să mănânce împreună cu musafirii. După ce s-a servit primul fel de mâncare fiecare invitat îşi clăteşte gura cu zeamă limpede se supă, procedeu numit „kosuimono”. Următorul fel de mâncare se numeşte „hassan” după numele tăviide lemn utilizată pentru servirea acestui fel de mâncare, şi exprimă comuniunea cu natura. Felul constă din fructe de mare şi produse ale munţilor numite„unimono” şi „iamamono”. Gazda este obligată să mănânce din acest fel de mâncare şi fiecare invitat îi toarnă pe rând sake. Rolul de gazdă este tradiţional considerat extrem de onorant şi pentru a asigura egalitatea participanţilor laceremonie fiecare dintre aceştia trebuie să exercite măcar pentru un momentacest rol.
Ultimul fel constă în servirea unor substanţe aromatice numite „conomono” precum şi orez prăjit, fiert în apă sărată.
Fiecare dintre invitaţi şterge vesela pe care a folosit-o cu un şervet de hârtie moale, pe care trebuie să-l aducă cu sine. Se serveşte „omogashi” (feluldulce principal) şi astfel se încheie masa.
Gazda îi invită pe participanţi să iasă în grădină sau în camera de aşteptare până când va pregăti ceremonia ceaiului propriu zisă. O dată musafiriii eşiţi gazda scoate tabloul din nisă şi amplasează în aceasta un aranjament floral. Încăperea se mătură şi este pregătită vesela şi accesoriile pentru „Koicha”. La ceremonie sunt utilizate peste 30 de accesorii, fiecare având valoare deoperă de artă.
Lumea spirituală a ceaiului
În cursul ceremoniei ceaiului apa simbolizează principiul „yng” iar foculdin vatră principiul „yang”. Apa ţinută într-un vas ceramic numit „miatzusasi”este totdeauna proaspătă simbolizând puritatea şi este atinsă numai de maestrul de ceremonie. Ceaiul „matcha” este păstrat într-un mic container ceramic care la rândul său este amplasat într-o husă de mătase subţire şi este pus în faţavasului cu apă. Dacă ceaiul se serveşte în timpul zilei, gazda utilizează un gong,iar dacă se serveşte seara un clopot. Pentru a invita invitaţii înapoi în pavilion se loveşte gongul sau clopotul de 5 -7 ori. Invitaţii se purifică din nou cu apă şiintră în pavilion în ordinea prestabilită. Invitaţii admiră aranjamentul floral,ceainicul, vatra şi îşi ocupă locurile. Maestrul intră cu un vas pentru ceremonie numit „Kcavan” în care sunt puse un pămătuf din bambus sau paie de orez numit „chasen”, un şervet de in pentru ştergerea vasului numit „chachin” iar deasupra acestora de-a curmezişul se pune un făraş elegant de bambus utilizat pentru manipularea ceaiului numit „chasiaku”. Toate acestea se aşează înordine, lângă vasul cu apă care reprezintă soarele (simbolul yang) timp ce vasul„chavan” menţionat reprezintă luna (simbolul Yn). Dintr-o încăpere alăturată gazda aduce un vas pentru apa folosită „chiangsui”, un coş de bambus pentru apă numit ”hiseaku” şi un suport de bambus pentru capacul ceainicului numit„futaochi”. Cu ajutorul unui şervet de mătase subţire numit „fukusa” care reprezintă spiritul maestrului el şterge containerul cu ceai şi făraşul. Se acordă o mare importanţă felului în care maestrul priveşte, împătureşte şi ţine în mână„fukusa” pe măsură ce gradul său de concentrare creşte. Japonezii utilizează atât pentru fierbere cât şi pentru infuzare ceainice plate, de formă elipsoidală,care se încing uniform pe grătare speciale (la temperaturi între 50 şi 60 de grade). Din acest motiv mânerele ceainicelor japoneze sau se fac integral din bambus, sau se acoperă cu o împletitură pentru a putea fi manevrate.Apa fierbinte se toarnă cu coşul în „chavan”, pămătuful se clăteşte, apa este vărsată iar vasul este şters cu şervetul. Ridicând în faţa sa făraşul pentru ceai şi containerul cu ceai, maestrul toarnă în „chavan” ceaiul în proporţia de 3făraşe/invitat. Apoi, toarnă cu coşul apă din ceainic în „chavan” în cantitate suficientă pentru ca utilizând pămătuful să amestece ceaiul cu apă până laconsistenţa unei smântâni. Mai adaugă apă astfel încât să transforme această„smântână” într-o soluţie de consistenţa şi culoarea unei supe de mazăre. Gazda transmite vasul cu ceai invitatului principal care îl primeşte cu o înclinare.Invitatul ridică cu ambele mâini (gest sugerând ofranda rituală a ceaiului în faţa statuilor lui Buddha) vasul până la nivelul ochilor şi îl răsuceşte admirând lucrătura. Apoi invitatul principal soarbe un strop de ceai, şterge muchia vasului cu şervetul şi îl transmite următorului invitat care procedează în acelaşi fel.După ce toţi invitaţii au gustat ceaiul vasul se întoarce la gazdă care î lclăteşte, clăteşte şi pămătuful şi mai lustruieşte o dată făraşul de bambus şicontainerul pentru ceai. Atât făraşul cât şi containerul pentru ceai sunt inmânate musafirilor pentru a fi admirate. Discuţiile demarează prin discutarea calităţii acestor accesorii şi continuă cu alte teme.
Sfârşitul ceremoniei
Se aprinde focul în vatră pentru pregătirea unui altfel de ceai, lichid de această dată numit,”usa cha”. Acest ceai are menirea de a împrospăta gura participanţilor şi îi pregăteşte simbolic pe invitaţi pentru a părăsi lumeaspirituală a ceaiului şi întoarcerea în cotidian. Invitaţilor lise oferă nişte pernuţe pentru şedere numite „sabuton” precum şi nişte încălzitoare pentru mâini numite „tiburi”.La „usa cha” se servesc dulciuri confiate numite „higasi”. „Usa cha” se prepară dintr-o cantitate mult mai mică de pulbere de ceai şi de o calitate nu atâtde bună, păstrat într-un container de lemn de forma unei curmare numit„nasaiume”. Pentru prepararea lui se serveşte un vas mai elegant iar invitaţii îl beau din vase individuale. Odată servit ceaiul invitaţii îşi exprimă aprecierea faţă de calitatea ceaiului şi faţă de arta maestrului. În timp ce ei părăsesc pavilionul gazda iese şi îi priveşte plecând din dreptul uşii pavilionului de ceai exprimându-şi parcă regretul că pleacă, sugerând că s-ar bucura de întoarcerea acestora.
Maestrul Sen – No – Rykyu a compus un haiku care concentrează esenţaceremoniei ceaiului:
Pavilionul de ceai şi grădina stropită cu rouă, Invitatul şi gazda şezând împreună, Împărtăşesc o cupă de ceai.În linişte şi tăcere. Inimile lor bat împreună.
Cred că nu putem spune mai mult decât a spus Sen – No - Rykyu
CEREMONIA COREANĂ A CEAIULUI
Cultul ceaiului în Coreea este legat de numele călugărului budist KimTerioma, care în secolul VII a adus din China seminţele arbustului de ceai şi aînfiinţat prima plantaţie pe pantele muntelui Ciri, în sudul ţării. Iniţial ceremonialul ceaiului, împrumutat din China, a fost apanajul exclusiv alcălugărilor budişti. De altfel, budismul a influenţat considerabil ritualul ceaiului.Coreenii au dezvoltat o concepţie proprie, subliniind în mod deosebit importanţa stării de spirit în timpul ceremoniei: eliberarea de gândurile lumeşti,calmul şi armonia, autocontrolul, puritatea şi principiul confucian al evitării extremelor. De asemenea, coreenii au creat o teorie numită „a entităţii”denumită „stânga” şi „a funcţiei” denumită „ ca dreapta”, principii care trebuiau respectate armonic în cursul ceremoniei ceaiului. Astfel, maestrul de ceremonii dispunea „focul” (grătarul cu jeratic) la dreapta sa iar vesela la stânga sa. Invitaţii erau aşezaţi cu faţa spre vest iar gazda spre est. Locul orientat către sud rămânea totdeauna liber, fiind în mod simbolic destinat împăratului.Numărul ideal de invitaţi era de 3, invitatul principal fiind aşezat în mijloc, faţă în faţă cu gazda. Pentru ceremonie este utilizat ceaiul verde de calitate superioară şi numai frunze. În ceainic se încălzeşte apa până aproape de fierbere şi se toarnă înceşcuţe ceramice. În ceainicul golit se toarnă cu un făraş de bambus frunzele de ceai verde şi se toarnă peste ele apa din ceşti. Se infuzează circa 2 minute şi se toarnă în ceşti, pentru a fi băut.
Ceremoniile călugărilor budişti au loc de regulă în pauzele dintre rugăciuni. Există şi obiceiul ca între ceştile de ceai să se bea câte un ou crud,direct din coajă printr-o mică gaură. Ca o particularitate remarcăm obiceiul coreenilor de a adăuga în ceai fiertură din rădăcină de ginseng. Putem constata că deşi vesela şi procedura formală sunt de sorginte chineză din punct de vedere spiritual ceremonia ceaiului la coreeni este mai apropiată de cea japoneză.
Cultul ceaiului în Coreea este legat de numele călugărului budist KimTerioma, care în secolul VII a adus din China seminţele arbustului de ceai şi aînfiinţat prima plantaţie pe pantele muntelui Ciri, în sudul ţării. Iniţial ceremonialul ceaiului, împrumutat din China, a fost apanajul exclusiv alcălugărilor budişti. De altfel, budismul a influenţat considerabil ritualul ceaiului.Coreenii au dezvoltat o concepţie proprie, subliniind în mod deosebit importanţa stării de spirit în timpul ceremoniei: eliberarea de gândurile lumeşti,calmul şi armonia, autocontrolul, puritatea şi principiul confucian al evitării extremelor. De asemenea, coreenii au creat o teorie numită „a entităţii”denumită „stânga” şi „a funcţiei” denumită „ ca dreapta”, principii care trebuiau respectate armonic în cursul ceremoniei ceaiului. Astfel, maestrul de ceremonii dispunea „focul” (grătarul cu jeratic) la dreapta sa iar vesela la stânga sa. Invitaţii erau aşezaţi cu faţa spre vest iar gazda spre est. Locul orientat către sud rămânea totdeauna liber, fiind în mod simbolic destinat împăratului.Numărul ideal de invitaţi era de 3, invitatul principal fiind aşezat în mijloc, faţă în faţă cu gazda. Pentru ceremonie este utilizat ceaiul verde de calitate superioară şi numai frunze. În ceainic se încălzeşte apa până aproape de fierbere şi se toarnă înceşcuţe ceramice. În ceainicul golit se toarnă cu un făraş de bambus frunzele de ceai verde şi se toarnă peste ele apa din ceşti. Se infuzează circa 2 minute şi se toarnă în ceşti, pentru a fi băut.
Ceremoniile călugărilor budişti au loc de regulă în pauzele dintre rugăciuni. Există şi obiceiul ca între ceştile de ceai să se bea câte un ou crud,direct din coajă printr-o mică gaură. Ca o particularitate remarcăm obiceiul coreenilor de a adăuga în ceai fiertură din rădăcină de ginseng. Putem constata că deşi vesela şi procedura formală sunt de sorginte chineză din punct de vedere spiritual ceremonia ceaiului la coreeni este mai apropiată de cea japoneză.
Armenia
Pentru 6 ceşti de apă se folosesc 2 batoane de scorţişoară, câteva cuişoare, 8 linguriţe de ceai negru. Se fierbe apa cu scorţişoare şi cuişoare circa 5 minute. Se ia de pe foc, se toană în apă ceaiul şi se mai infuzează câteva minute. Esenţa se strecoară în ceşti şi se adaugă zahăr după gust.
Pentru 6 ceşti de apă se folosesc 2 batoane de scorţişoară, câteva cuişoare, 8 linguriţe de ceai negru. Se fierbe apa cu scorţişoare şi cuişoare circa 5 minute. Se ia de pe foc, se toană în apă ceaiul şi se mai infuzează câteva minute. Esenţa se strecoară în ceşti şi se adaugă zahăr după gust.
Cercetări medicale moderne au dovedit ca ceaiul aduce multe beneficii sănătății. Trei pana la patru cești de ceai de buna calitate, nici prea tare, nici prea slab, băute zilnic te apăra de tot felul de boli. Studiile de laborator au scos la iveala faptul ca ceaiul conține un amestec de constituenți datatori de sănătate, precum vitaminele B1, B2 si B6, precum si vitamina C, flavone si polifenoli.
Ceaiul este bogat si in doua minerale extrem de importante, si anume mangan, care este esențial pentru creșterea oaselor si dezvoltarea corpului, si potasiu, care este tonic cardiac si tonic muscular, stimulează mișcările intestinale si intervine in reglarea glandelor suprarenale si are un rol important in stabilirea echilibrului apei din țesuturi. Ceaiul este si un prieten al dinților, deoarece este una dintre putinele surse naturale de fluoruri. Specialiști in igiena orala cred tot mai mult ca ceaiul îmbunătăteṣte sănătatea orala generala prin faptul ca previne cariile.
Exista tot mai multe dovezi științifice ca efectele antioxidante ale flavonelor din ceai sunt importante in prevenirea cancerului unor organe precum pancreasul, prostata, colonul, esofagul si gura. Rolul antioxidanților este sa prevină atacul radicalilor liberi din corp sau sa - i corijeze efectele in cazul in care s - a produs. La fel de importanta este capacitatea ceaiului de a combate bolile de inima si de a reduce riscul atacurilor cerebrale; studiile arata ca ceaiul reduce colesterolul si coagularea sângelui si scade tensiunea. Poată ca cea mai uimitoare descoperire in domeniul cercetării medicale a fost cea făcuta de personalul de la Harvard Medical School. Conform acestei descoperiri, o singura ceașca de ceai pe zi poate sa reducă cu 44% riscul unui atac de cord. Acest lucru se datorează puternicilor antioxidanți din ceai, care contracarează depozitele de grăsime din artere. Pe scurt, un ceai de buna calitate menține colesterolul la un nivel scăzut si îmbunătăteṣte circulația prin creșterea debitului sângelui si prevenirea întăriri arterelor.
Un alt studiu a arătat ca oamenii care beau ceai verde ard mai multe calorii decât ceilalți. Asta înseamnă ca ceaiul este folositor si in prevenirea osteoporozei la femei si ajuta la slăbire accelerând oxidarea grăsimii.
Elementul stimulant din ceai este , ca si in cazul cafelei , cofeina. Acest compus natural ne activează sistemul nervos si ritmul metabolic, mărind puterea de concentrare si sensibilitatea. O ceașca de ceai conține mult mai putina cofeina decât o ceașca de cafea. Astfel, o ceașca de ceai de 200 ml conține aproximativ 40 mg de cofeina, in timp ce o ceașca de cafea –filtru conține 150 mg (o ceașca de cafea instant conține puțin peste 60 mg de cofeina). O cantitatea de pana la 300 mg de cofeina pe zi este considerata rezonabila si fara efecte nocive, in timp ce o cantitate de 600 mg sau mai mult este considerata excesiva si poate sa duca la creșterea tensiunii, fapt care sporește riscul de atac cerebral si cardiac.
Deseori ceaiul se bea după masa pentru ca ajuta digestia, contribuind la descompunerea cărnii si a grăsimilor; după o seara in care s-a băut vin sau alte băuturi alcoolice, câteva cești de ceai sunt întotdeauna folositoare ca fortifiant. Cercetările științifice mai sugerează si ca substanțele chimice din ceai pot avea efectul de a contracara carcinogenele din anumite alimente, cum ar fi carnea prăjita si carnea la grătar.
Pe tot parcursul anului ceaiul acționează ca un regulator termic natural: pe vreme rece, o ceașca de ceai fierbinte ajuta corpul sa-si păstreze căldura, in timp ce vara, pe arṣita, ceaiul cald este băutura care ne răcorește cel mai eficient. Acest lucru se explica prin aceea ca ceaiul cald creste ușor temperatura corpului, făcându-l sa transpire si sa se răcească in mod natural. Cu toate ca ideea de a bea repede cantitati mari de băuturi răcoritoare de la gheata este atrăgătoare, aceasta practica produce mari dereglări in corp si ii supune la stres.
Totuși, ca in toate, excesul de ceai poate avea efecte secundare negative, printre acestea numărându- se iritarea stomacului, insomnia si pătarea dinților. Aceste simptome sunt asociate in mod normal nu doar cu cantitatea mare de ceai băut, ci si cu ceaiul deosebit de tare. In general vorbind, efectele secundare pot fi ușor diminuate bând infuzii ușoare.
CULTURA CEAIULUI ÎN VIETNAM
Un proverb vietnamez sună aşa: „Bea dimineaţa o ceaşcă de ceai iar seara un păhărel de vin şi vei uita care este drumul către medic”. Ceremonia ceaiului tradiţională este relativ complicată reglementând unde trebuie băut ceaiul, când şi cu cine, ce fel de apă trebuie folosită, în ce local casei trebuie amplasată măsuţa pentru ceai şi ce fel de veselă trebuie folosită.Ca şi în alte culturi orientale ale ceaiului, tradiţiile vietnameze presupun că ambianţa ceremoniei trebuie să-i apropie pe oameni, să ajute la comunicare spirituală şi linişte sufletească. În mod tradiţional, în cursul ceremoniei se recită şi se compun versuri, se discută despre probleme ale înaltelor materii iar dacă se trece la teme cotidiene abordarea este extrem de ocolită şi întotdeauna ultimul cuvânt trebuie să aparţină gazdei. Elementele de etichetă sunt extrem de importante, o persoană care nu ştie să susţină o discuţie elevată, nu foloseşte cu abilitate accesoriile ceremoniale sau face erori flagrante provoacă tuturor participanţilor un sentiment de jenă şi de ruşine. Un rol mai important decât în ceremoniile chineză şi japoneză îl are apa pentru infuzie. Vechi manuscrise vietnameze ne prezintă procedura culegerii apei pentru ceai la curtea regelui Tî Dâk (secolul XVII). Din ordinul regelui servitorii culegeau dimineaţa devreme roua de pe frunzele de lotus pe care o foloseau pentru prepararea ceaiului. Se considera că doar apa născută între cer şi pământ este suficient de pură pentru ai da ceaiului puterea sa magică. Ceaiul pregătit din apă cu aromă de lotus capătă un colorit deosebit de intens şi seservea cu bucăţele mici de zahăr nerafinat. Obiceiurile ceaiului diferă de la provincie la provincie. De exemplu, înVietnamul de Sud se acordă preferinţă ceaiului verde cu gheaţă, aromatizat cuflori. În zonele de mijloc, unde clima este mult mai ploioasă, se bea ceai verde din frunze proaspete uscate foarte puţin la soare. În regiunile de nord se preferă ceaiul fierbinte, foarte tare, verde şi aromatizat cu flori naturale de iasomie, lotus sau crizanteme. De multe ori pentru prepararea ceaiului se utilizează apa de ploaie care se colectează în vase ceramice speciale, amplasate sub arbori aromaţi, pentru ca apa să preia această aromă. Pentru preparare se folosesc ceainice de dimensiuni mici, dintr-o ceramică specială de culoare închisă. Înainte de infuzare,ceainicul, ceştile şi farfurioarele se clătesc cu apă fierbinte şi se pun la scurs pe o tavă de bambus. În ceainic se pun frunzele de ceai, se toarnă apa fierbinte, se acoperă cu un capac şi se infuzează 3 – 5 minute. Pe farfurioare se pun frunze proaspete de iasomie, lotus sau trandafiri şi se acoperă cu ceaşca pentru ca ea săse pătrundă de aroma petalelor. Când ceaiul e gata, se toarnă în ceşti şi se beau încet, savurând aroma, culoarea şi gustul ceaiului. Calitatea ceaiului este determinată nu numai de modul de preparare dar şi de localitatea de unde este recoltată frunza de ceai. În nordul Vietnamului, cel mai bun este considerat ceaiul tan kîong. Acest ceai are o culoare auriu – verzuie şi un gust uşor amărui la prima înghiţitură dar care lasă o amintire dulceagă după savurare.Un alt mod foarte popular de preparare al ceaiului constă în culegerea frunzelor proaspete de ceai, strivirea uşoară a acestora, punerea lor într-un vas ceramic înfăşurat în prealabil într-un material textil sau paie, pentru păstrarea căldurii şi infuzarea cu apă fierbinte. După circa o jumătate de oră ceaiul este gata, fiind preparat de regulă pentru toată familia.
Un proverb vietnamez sună aşa: „Bea dimineaţa o ceaşcă de ceai iar seara un păhărel de vin şi vei uita care este drumul către medic”. Ceremonia ceaiului tradiţională este relativ complicată reglementând unde trebuie băut ceaiul, când şi cu cine, ce fel de apă trebuie folosită, în ce local casei trebuie amplasată măsuţa pentru ceai şi ce fel de veselă trebuie folosită.Ca şi în alte culturi orientale ale ceaiului, tradiţiile vietnameze presupun că ambianţa ceremoniei trebuie să-i apropie pe oameni, să ajute la comunicare spirituală şi linişte sufletească. În mod tradiţional, în cursul ceremoniei se recită şi se compun versuri, se discută despre probleme ale înaltelor materii iar dacă se trece la teme cotidiene abordarea este extrem de ocolită şi întotdeauna ultimul cuvânt trebuie să aparţină gazdei. Elementele de etichetă sunt extrem de importante, o persoană care nu ştie să susţină o discuţie elevată, nu foloseşte cu abilitate accesoriile ceremoniale sau face erori flagrante provoacă tuturor participanţilor un sentiment de jenă şi de ruşine. Un rol mai important decât în ceremoniile chineză şi japoneză îl are apa pentru infuzie. Vechi manuscrise vietnameze ne prezintă procedura culegerii apei pentru ceai la curtea regelui Tî Dâk (secolul XVII). Din ordinul regelui servitorii culegeau dimineaţa devreme roua de pe frunzele de lotus pe care o foloseau pentru prepararea ceaiului. Se considera că doar apa născută între cer şi pământ este suficient de pură pentru ai da ceaiului puterea sa magică. Ceaiul pregătit din apă cu aromă de lotus capătă un colorit deosebit de intens şi seservea cu bucăţele mici de zahăr nerafinat. Obiceiurile ceaiului diferă de la provincie la provincie. De exemplu, înVietnamul de Sud se acordă preferinţă ceaiului verde cu gheaţă, aromatizat cuflori. În zonele de mijloc, unde clima este mult mai ploioasă, se bea ceai verde din frunze proaspete uscate foarte puţin la soare. În regiunile de nord se preferă ceaiul fierbinte, foarte tare, verde şi aromatizat cu flori naturale de iasomie, lotus sau crizanteme. De multe ori pentru prepararea ceaiului se utilizează apa de ploaie care se colectează în vase ceramice speciale, amplasate sub arbori aromaţi, pentru ca apa să preia această aromă. Pentru preparare se folosesc ceainice de dimensiuni mici, dintr-o ceramică specială de culoare închisă. Înainte de infuzare,ceainicul, ceştile şi farfurioarele se clătesc cu apă fierbinte şi se pun la scurs pe o tavă de bambus. În ceainic se pun frunzele de ceai, se toarnă apa fierbinte, se acoperă cu un capac şi se infuzează 3 – 5 minute. Pe farfurioare se pun frunze proaspete de iasomie, lotus sau trandafiri şi se acoperă cu ceaşca pentru ca ea săse pătrundă de aroma petalelor. Când ceaiul e gata, se toarnă în ceşti şi se beau încet, savurând aroma, culoarea şi gustul ceaiului. Calitatea ceaiului este determinată nu numai de modul de preparare dar şi de localitatea de unde este recoltată frunza de ceai. În nordul Vietnamului, cel mai bun este considerat ceaiul tan kîong. Acest ceai are o culoare auriu – verzuie şi un gust uşor amărui la prima înghiţitură dar care lasă o amintire dulceagă după savurare.Un alt mod foarte popular de preparare al ceaiului constă în culegerea frunzelor proaspete de ceai, strivirea uşoară a acestora, punerea lor într-un vas ceramic înfăşurat în prealabil într-un material textil sau paie, pentru păstrarea căldurii şi infuzarea cu apă fierbinte. După circa o jumătate de oră ceaiul este gata, fiind preparat de regulă pentru toată familia.
Parteneri
In curând
