Ceainaria Gourmandise

CEREMONIA JAPONEZĂ A CEAIULUI CHA – NO – YOU


Ceaiul a apărut în Japonia conform unei versiuni mitologice în anul 801e.n., aducerea seminţelor de ceai fiind atribuită călugărului budist Saicho.Interesul lui Saicho faţă de ceai era extrem de pragmatic orientat în principal către proprietăţile curative ale băuturii şi explicit capacităţii ceaiului „de aînvinge demonul somnului care tulbură meditaţia în mănăstirile yen budiste”.Călugărului budist i se atribuie şi paternitatea tratatului numit „Noteprivind băutul ceaiului pentru sănătate”. Cităm din acest tratat:

“în aceste zileale Sfârşitului Legii ceaiul este un elixir de neînlocuit cu magica proprietate de a prelungi viaţa omului”.

Saicho a plantat seminţele de ceai chinezesc înfiinţând prima plantaţie de ceai din Japonia, dina care s-au dezvoltat ulterior toate plantaţiile de ceai din ţara soarelui răsare.Tot lui i se atribuie şi primele forme de ceremonial adus tot din China şi care presupunea baterea unei spume de ceai direct în ceaşcă, ritual numit„etzugasira”. Iniţial ceaiul a fost apanajul călugărilor budişti dar în mod rapid prin intermediul aristocraţiei, samurailor şi negustorilor bogaţi s-a extins la întreaga populaţie. Un mare popularizator al ceaiului în Japonia, introducându-l înceremoniile religioase a fost călugărul budist Eisai Mion (1141 – 1215).Pe un ceainic metalic care se păstrează în templul budist Toganoo unde au fost înfiinţate primele plantaţii de ceai sunt gravate 10 proprietăţi ale ceaiuluipe care le enumerăm:

este benefic dacă este utilizat cu regularitate;

îţi asigură ocrotirea lui Buddha;

să ai milă faţă de cei mai slabi ca tine;
asigură armonia celor 5 organe vitale (ficat, plămâni, splină, rinichi,inimă);

prelungeşte viaţa;

alungă somnolenţa;

te eliberează de patimi;

te vindecă de boli;

asigură ocrotirea de către zeii şintoişti;

îţi linişte şi stăpânire de sine în faţa morţii.

La curtea Shogunului au proliferat practici legate de ritualul ceaiului preluate de la curtea imperială chineză cum ar fi turnirurile de ceai, precum şifastul ceremonial cu veselă chinezească de porţelan, muzică, dansuri etc. Ceremonia pe care o cunoaştem astăzi a fost determinată de o puternică influenţă atât a învăţăturii filosofico – religioase a daoismului cât şi deprincipiile zen budismului. Daoismul a influenţat mult ceremonia ceaiului prin disocierea acestui ritual de dogmele şi ceremonialul imperial chinez simplificându-l şi spiritualizându-l.Cu toate acestea ceremonia japoneză a ceaiului presupune nişte reguli stricte de etichetă pentru toţi participanţii la ceremonie reglementând temele de discuţii cu scopul de a genera o stare de detaşare de la rutina cotidiană şiorientare către autocunoaştere şi percepţie a frumosului. O altă etapă în dezvoltarea culturii ceaiului în Japonia este legată de numele lui Murata Siucho (1423 – 1502) care în calitatea sa de maestru alceremoniei ceaiului la curtea shogunului a formulat principiile fundamentale ale ritualului ceremonial:
stilul trebuie să fie simplu şi natural;

florile trebuie să se armonizeze cu spaţiul în care se desfăşoară ceremonia;

aromele trebuie să fie discrete;

vesela şi accesoriile trebuie să corespondă vârstei invitatului principal;

gazda şi invitaţii trebuie să fie în echilibru spiritual, calm şiconcentrare.

Ultimul concept era deosebit de importat întrucât asimila spiritualizarea ceremoniei cu cea a meditaţiei din templele budiste prin abandonarea patimilor şi dorinţelor stare exprimată în limba japoneză prin termenul „sammay” adică concentrare adâncă. Tot Murata Siucho a stabilit ca loc de desfăşurare al
ceremoniei ceaiului un spaţiu distinct de suprafaţă redusă de circa 4,5 tatami(circa 9 mp), numit „soan” adică „colibă de paie”. Caracterul redus al spaţiuluia determinat intimitatea ceremoniei cu maxim 3-5 participanţi.

Următorul maestru al ceaiului care a influenţat semnificativ ceremonia a fost Tacheno Dzeo (1502 – 1555). Se consideră că el a impus în ceremonia ceaiului concepţia „wabi” ca principiu estetic al spiritualităţii ritualului. Încultura japoneză „wabi” simbolizează simplitatea, naturaleţea şi melancolia. Interpretarea pe care el a dat-o acestui concept presupune accentul pe elementeşi accesorii simple cu patina timpului precum şi capacitatea de a găsi frumuseţe până şi în „un vas ceramic spart dar încă util pentru a pune în el o floare”. Determinând spiritul „wabi” ca absenţa aroganţei şi delicateţe faţă deceilalţi el afirmă că fundamentul ceremoniei este atitudinea faţă de participanţişi că accentul trebuie pus pe stabilirea comunicării cu spiritul universal. Dzeo a formulat 8 principii pe care le enumerăm:

bunăvoinţa fată de ceilalţi;

armonia interioară;

absenţa mândriei;

nu îi judeca niciodată pe ceilalţi;

fără lăcomie;

maestrul ceaiului poate utiliza în timpul ceremoniei veselă respinsă dealţii;

maestrul ceaiului trăieşte în concordanţă cu principiile budiste şi este pătruns de spiritul poeziei japoneze;

ceremonia ceaiului nu se va desfăşura niciodată acolo unde nu se ia în considerare starea de spirit a invitaţilor.

Maestrul Dzeo a fost primul care a enunţat conceptul de „chado” în traducere „calea ceaiului”. Calea ceaiului devine o concepţie estetică, un mod de a te percepe pe tine şi lumea care te înconjoară. Acest concept a fost dus ladesăvârşire de cel mai celebru maestru al ceaiului din istoria Japoniei Sen – No– Rykiu (1522 – 1591).Sen – No- Rykiu este figura cheie în istoria ceremoniei ceaiului dinJaponia. El este cel care a desăvârşit ritualul pe care îl cunoaştem în formapracticată astăzi. Sen – No- Rykiu a început să utilizeze vesela simplă în locul porţelanurilor scumpe de sorginte chineză, a introdus principiul preparăriiceaiului direct în faţa invitaţilor (înainte ceaiul era preparat într-o altă încăpere),a reproiectat designul pavilionului de ceai şi a introdus multiple alte elementeale ritualului. Când maestrul a fost întrebat în ce constă secretul măiestriei sale el a răspuns:

„Foarte simplu. Fierbeţi apa, preparaţi ceaiul, încercaţi să obţineţi
gustul dorit, nu uitaţi de flori, vara încercaţi să faceţi răcoare, iarna o căldurăplăcută. Asta e tot. arătaţi-mi-l pe cel care reuşeşte să realizeze toate acestea şi voi deveni fericit discipolul acestuia”.Printre altele Sen – No- Rykiu a fost un mare maestru al ikebanei (artaaranjării florilor) fiind şi creatorul unui nou stil „nagheire”, tip de aranjament utilizat uzual pentru pavilioanele de ceai.

O legendă japoneză spune că shogunul Tokugawa Yeiyasu mare admirator al lui Sen – No- Rykiu şi al ceremoniei ceaiului a aflat că acesta are o superbă grădină de flori şi l-a anunţat că îl va vizita ca să le vadă. Când a sositîn grădina lui Sen – No- Rykiu a constatat că toate florile erau retezate ceea cel-a uluit şi indignat dar intrând în pavilionul de ceai a găsit pusă în vază osingură crizantemă superbă. Întrebându-l pe Sen – No- Rykiu despre motivaţia gestului său acesta i-a răspuns: „un singur fir dintr-o sută este capabil să redea splendoarea florilor”. În final soarta lui Sen – No- Rykiu a fost crudă.Admiratorii săi i-au sculptat imaginea deasupra porţii de intrare a templului Daitoudzi din Kyoto. Această onoare i-a adus sfârşitul. Ashogunul Toyotomi Hydeoshi şi el admirator al lui Sen – No- Rykiu venind într-o zi la templu şi-asocotit demnitatea atinsă prin faptul că a trebuit să treacă pe sub imaginea lui Sen – No- Rykiu şi i-a ordonat acestuia să-şi facă sepuku.În ceea ce priveşte propriu zis ceremonia ceaiului aceasta presupune maimulte etape:

Pregătirea ceremoniei (cha – no - yu)

Este o demonstraţie a preparării ceaiului care are loc împreună cuprepararea unui mese ceremoniale. De multe ori pregătirea unei ceremonii poate dura mai multe zile. Ceremonia în sine este afirmarea principiului că orice comunicare interumană este unică şi ca atare toţi participanţii la ceremonie trebuie să se bucure pe deplin de toate aspectele acesteia. Ceremonia propriu zisă are loc într-o încăpere special amenajată şi destinată numai acestui scop numită tiasitzu. De obicei, este o încăpere într-un pavilion de ceai situat într-o grădină, separat de locuinţe. Invitaţii, nu mai mult de 4, sunt conduşi într-o cameră de aşteptare unde îşi aleg pe unul dintre ei ca invitat principal. După aceea invitaţii însoţiţi eventual de un asistent al gazdei numit „hanto” seîndreaptă către pavilionul de ceai situat într-o grădină proaspăt udată numită„rodzy” (locul cu rouă). Semnificaţia acestei grădini precum şi a cărăruiiînguste care o străbate este de a-l ajuta pe cel care intră în ea să se detaşeze depatimile lumeşti şi de cotidian, să-şi limpezească mintea şi uşureze inima, toate acestea fiind numite „mu – sin”. În filozofia budistă aşa numită sutră a lotusului spune: „Nu există un loc liniştit în cele 3 lumi; toate sunt asemenea unei case în flăcări… salvarea de flăcări o găseşti în grădina cu rouă (rodzy)”. „Grădina curouă”, stropită cu apă face parte din ambianţa specifică ceremoniei ceaiului şi se stropeşte de 3 ori: prima orară, imediat înainte de sosirea invitaţilor; a doua oară, în pauza dintre ceaiuri şi ultima orară, înainte ca invitaţii să părăsească pavilionul de ceai după încheierea ceremoniei. Scopul parcurgerii acestei grădini este eliberarea invitaţilor de „praful lumesc”. În aşteptarea gazdei invitaţii iau loc pe o „bancă a aşteptării”. În aşteptarea invitaţilor gazda(maestrul de ceremonie) numit în japoneză „teisyu” umple cu apă proaspătă o cupă de piatră (tzukubai) de obicei instalată în mijlocul unor pietre joase.
Această cupă are o semnificaţie deosebită în cursul ceremoniei ceaiului simbolizând purificarea fizică ţi spirituală. În acest sens menţionăm că într-un celebru templu zen, templul Reanzi se găseşte un tzukubai cu semnificaţie istorică deosebită, rotund în exterior el conţine o adâncitură, pătrată în secţiune,şi care reproduce forma hieroglifului cu semnificaţia „gură” şi se regăseşte încomponenţa altor 4 hieroglife dispuse pe cel 4 păţi ale vasului cu semnificaţiile:„eu”, „numai” „ştiu” „suficient”. Sensul acestui rebus este de a transmite într-oformă codificată aceeaşi idee de spiritualizare se interpretează de regulă astfel:„caut să mă mulţumesc doar cu ceea ce am, adică nu avea aşteptări faţă de lumeşi accept-o aşa cum este.” Umplând un coş de lemn cu apă gazda îşi clăteşte mâinile şi gura pentru a se purifica şi apoi trece printr-o poartă special construită numită „tiamon” pentru a-şi saluta invitaţii cu o înclinare. Nu se poartă nici un fel de discuţie maestrul îi conduce pe „hanto”, pe musafirul principal şi pe ceilalţi musafiri (exact în această ordine) prin „tiamon” care este simbolul porţii între brutala lume exterioară şi lumea spirituală a ceaiului.„Hanto” şi invitaţii se purifică cu apă proaspătă din „tzukubai” turnând apă cu coşul întâi pe mâna stângă şi apoi pe mâna dreaptă (se pare că în Japonianu există stângaci) şi de asemenea îşi clătesc gura. Abia după purificare invitaţiiintră în pavilionul de ceai printr-o uşă culisantă cu înălţimea fixă de 91 de cm.astfel, toţi cei care intră trebuie şi se încline. Această uşă subliniază că toţi sunt egali în faţa ceaiului indiferent de statutul lor social. Ultimul invitat care intrăînchide uşa după el.


Pavilionul pentru ceai

Încăperea destinată ceremoniei este extrem de austeră cu decoraţiuni minimale. Într-o nişă numită „tokonoma” este expusă o pictură numită„kakemono” asortată cu tema ceremonialului. De asemenea, este expus câte un slogan budist caligrafiat hieroglific de către maestrul ceaiului numit „bokoseki”(urme de cerneală). Lângă nisă se găseşte o policioară pe care sunt amplasate 2 -
3 obiecte de artă cum ar fi: un vas pentru arderea mirodeniilor numit „koro”sau o greutate pentru hârtia de caligrafiat numită „buntin”.Fiecare invitat îşi exprimă admiraţia faţă de iscusinţa gazdei de a alegei lustrarea potrivită din tabloul expus cu tema ceremoniei şi admira accesoriile ceremoniei prezentate de către maestru.Toţi invitaţii şi gazda se aşează conform ritualului pe locurile lor. Abiaîn acest moment are loc un schimb de saluturi întâi între gazdă şi invitatul principal, şi apoi cu ceilalţi invitaţi. Ceremonia debutează cu servitul mesei şi abia după terminarea acesteia se aprinde focul în vatră adăugându-se în foc unamestec de mirodenii diferenţiat în funcţie de sezon. Astfel, în sezonul rece seaprinde o vatră fixă cu cărbuni, numită „ro”, iar în sezonul cald o vatră cu jăratec mobilă numită „furo”.


Masa ceremonială

Fiecare invitat este servit cu bucate care fac parte din meniul ceremonial numit „takaiaseki”. Mâncarea este servită pe tavă împreună cu beţişoare,întotdeauna noi, din cedru şi este compusă din trei feluri. Pe fiecare tavă este pus câte un vas ceramic cu orez alb, o supă numită „miso”, care se serveşte în castronaşe închise şi peşte sau legume marinate pe o farfurie ceramică. Seserveşte „sake” (vodcă japoneză). Primul fel se numeşte „hasiaray” (umezirea beţişoarelor). Se servesc legume fierte numite „nimono”, bucăţele, pregătite la grătar numite„iakimono” care se mănâncă cu orezul şi supa menţionate. Pe parcursul mesei gazda poate să mănânce sau nu fără a fi obligat ca în cultura europeană să mănânce împreună cu musafirii. După ce s-a servit primul fel de mâncare fiecare invitat îşi clăteşte gura cu zeamă limpede se supă, procedeu numit „kosuimono”. Următorul fel de mâncare se numeşte „hassan” după numele tăviide lemn utilizată pentru servirea acestui fel de mâncare, şi exprimă comuniunea cu natura. Felul constă din fructe de mare şi produse ale munţilor numite„unimono” şi „iamamono”. Gazda este obligată să mănânce din acest fel de mâncare şi fiecare invitat îi toarnă pe rând sake. Rolul de gazdă este tradiţional considerat extrem de onorant şi pentru a asigura egalitatea participanţilor laceremonie fiecare dintre aceştia trebuie să exercite măcar pentru un momentacest rol.

Ultimul fel constă în servirea unor substanţe aromatice numite „conomono” precum şi orez prăjit, fiert în apă sărată.


Fiecare dintre invitaţi şterge vesela pe care a folosit-o cu un şervet de hârtie moale, pe care trebuie să-l aducă cu sine. Se serveşte „omogashi” (feluldulce principal) şi astfel se încheie masa.

Gazda îi invită pe participanţi să iasă în grădină sau în camera de aşteptare până când va pregăti ceremonia ceaiului propriu zisă. O dată musafiriii eşiţi gazda scoate tabloul din nisă şi amplasează în aceasta un aranjament floral. Încăperea se mătură şi este pregătită vesela şi accesoriile pentru „Koicha”. La ceremonie sunt utilizate peste 30 de accesorii, fiecare având valoare deoperă de artă.


Lumea spirituală a ceaiului

În cursul ceremoniei ceaiului apa simbolizează principiul „yng” iar foculdin vatră principiul „yang”. Apa ţinută într-un vas ceramic numit „miatzusasi”este totdeauna proaspătă simbolizând puritatea şi este atinsă numai de maestrul de ceremonie. Ceaiul „matcha” este păstrat într-un mic container ceramic care la rândul său este amplasat într-o husă de mătase subţire şi este pus în faţavasului cu apă. Dacă ceaiul se serveşte în timpul zilei, gazda utilizează un gong,iar dacă se serveşte seara un clopot. Pentru a invita invitaţii înapoi în pavilion se loveşte gongul sau clopotul de 5 -7 ori. Invitaţii se purifică din nou cu apă şiintră în pavilion în ordinea prestabilită. Invitaţii admiră aranjamentul floral,ceainicul, vatra şi îşi ocupă locurile. Maestrul intră cu un vas pentru ceremonie numit „Kcavan” în care sunt puse un pămătuf din bambus sau paie de orez numit „chasen”, un şervet de in pentru ştergerea vasului numit „chachin” iar deasupra acestora de-a curmezişul se pune un făraş elegant de bambus utilizat pentru manipularea ceaiului numit „chasiaku”. Toate acestea se aşează înordine, lângă vasul cu apă care reprezintă soarele (simbolul yang) timp ce vasul„chavan” menţionat reprezintă luna (simbolul Yn). Dintr-o încăpere alăturată gazda aduce un vas pentru apa folosită „chiangsui”, un coş de bambus pentru apă numit ”hiseaku” şi un suport de bambus pentru capacul ceainicului numit„futaochi”. Cu ajutorul unui şervet de mătase subţire numit „fukusa” care reprezintă spiritul maestrului el şterge containerul cu ceai şi făraşul. Se acordă o mare importanţă felului în care maestrul priveşte, împătureşte şi ţine în mână„fukusa” pe măsură ce gradul său de concentrare creşte. Japonezii utilizează atât pentru fierbere cât şi pentru infuzare ceainice plate, de formă elipsoidală,care se încing uniform pe grătare speciale (la temperaturi între 50 şi 60 de grade). Din acest motiv mânerele ceainicelor japoneze sau se fac integral din bambus, sau se acoperă cu o împletitură pentru a putea fi manevrate.Apa fierbinte se toarnă cu coşul în „chavan”, pămătuful se clăteşte, apa este vărsată iar vasul este şters cu şervetul. Ridicând în faţa sa făraşul pentru ceai şi containerul cu ceai, maestrul toarnă în „chavan” ceaiul în proporţia de 3făraşe/invitat. Apoi, toarnă cu coşul apă din ceainic în „chavan” în cantitate suficientă pentru ca utilizând pămătuful să amestece ceaiul cu apă până laconsistenţa unei smântâni. Mai adaugă apă astfel încât să transforme această„smântână” într-o soluţie de consistenţa şi culoarea unei supe de mazăre. Gazda transmite vasul cu ceai invitatului principal care îl primeşte cu o înclinare.Invitatul ridică cu ambele mâini (gest sugerând ofranda rituală a ceaiului în faţa statuilor lui Buddha) vasul până la nivelul ochilor şi îl răsuceşte admirând lucrătura. Apoi invitatul principal soarbe un strop de ceai, şterge muchia vasului cu şervetul şi îl transmite următorului invitat care procedează în acelaşi fel.După ce toţi invitaţii au gustat ceaiul vasul se întoarce la gazdă care î lclăteşte, clăteşte şi pămătuful şi mai lustruieşte o dată făraşul de bambus şicontainerul pentru ceai. Atât făraşul cât şi containerul pentru ceai sunt inmânate musafirilor pentru a fi admirate. Discuţiile demarează prin discutarea calităţii acestor accesorii şi continuă cu alte teme.

Sfârşitul ceremoniei

Se aprinde focul în vatră pentru pregătirea unui altfel de ceai, lichid de această dată numit,”usa cha”. Acest ceai are menirea de a împrospăta gura participanţilor şi îi pregăteşte simbolic pe invitaţi pentru a părăsi lumeaspirituală a ceaiului şi întoarcerea în cotidian. Invitaţilor lise oferă nişte pernuţe pentru şedere numite „sabuton” precum şi nişte încălzitoare pentru mâini numite „tiburi”.La „usa cha” se servesc dulciuri confiate numite „higasi”. „Usa cha” se prepară dintr-o cantitate mult mai mică de pulbere de ceai şi de o calitate nu atâtde bună, păstrat într-un container de lemn de forma unei curmare numit„nasaiume”. Pentru prepararea lui se serveşte un vas mai elegant iar invitaţii îl beau din vase individuale. Odată servit ceaiul invitaţii îşi exprimă aprecierea faţă de calitatea ceaiului şi faţă de arta maestrului. În timp ce ei părăsesc pavilionul gazda iese şi îi priveşte plecând din dreptul uşii pavilionului de ceai exprimându-şi parcă regretul că pleacă, sugerând că s-ar bucura de întoarcerea acestora.

Maestrul Sen – No – Rykyu a compus un haiku care concentrează esenţaceremoniei ceaiului:

Pavilionul de ceai şi grădina stropită cu rouă, Invitatul şi gazda şezând împreună, Împărtăşesc o cupă de ceai.În linişte şi tăcere. Inimile lor bat împreună.
Cred că nu putem spune mai mult decât a spus Sen – No - Rykyu