Ceainaria Gourmandise

Evolutia ceaiului în China

Există un proverb chinezesc care spune că, atunci când părăseşti dormitorul dimineaţa, ai nevoie de şapte lucruri esenţiale pentru a trăi, şi anume lemne de foc, orez, ulei, sare, sos condimentat, oţet şi ceai. Totuşi, a trecut ceva timp până când ceaiul a fost privit ca o băutură cotidiană sau chiar ca un articol de lux; Într-adevăr, el era folosit în scopuri medicinale, iar în Pen Ts'ao Ching (unul dintre primele dicţionare botanice din China, datând din perioada dinastiei Tang) este clasificat ca o plantă medicinală amară.

În timpul dinastiei Chow, proprietăţile revigorante ale ceaiului au început să-i eclipseze utilizările medicinale. La acea vreme, regii obişnuiau să bea o infuzie grosolană de ceai, cu toate că nu era prea populară, întrucât avea un gust extrem de amar. În timpul dinastiei Han (206 Î.Hr. -221 d.Hr.), chinezii şi-au perfecţionat metodele de colectare şi preparare ale frunzelor de la plante de ceai sălbatice. Ceaiul a devenit o băutură mai plăcută la gust, care era foarte căutată de supuşii regali. Într-o zi, la un banchet, regele a oferit vin tuturor supuşilor săi. Totuşi, unul dintre ei a refuzat, spunând că se îmbăta repede de la vin. De atunci, ori de câte ori regele servea vin la banchetele sale, acestui om îi dădea ceai. Acelaşi rege a făcut ca reputaţia ceaiului să se răspândească şi mai mult când a dăruit supuşilor săi ceai. În perioada Celor Trei Regate (221 -277), ceaiul a înlocuit vinul la banchete, deoarece oamenii preferau însuşirile revigorante ale ceaiului efectelor ameţitoare ale vinului.

Ceaiul a devenit din ce în ce mai la modă spre sfârşitul dinastiei Tang (618 -907) şi a atins apogeul, cunoscut ca Epoca de aur a ceaiului, în timpul dinastiei Sung (960 -1279). Încetul cu încetul s-a născut o tradiţie a băutului ceaiului, tradiţie care avea să devină parte integrantă a culturii chineze. Regiuni diferite şi-au dezvoltat propriile obiceiuri legate de ceai, ca de pildă preparatul, servitul şi băutul ceaiului, precum şi varietatea plantelor de ceai pe care le cultivau. Acest lucru a dus la apariţia unei bogate şi diverse culturi a băutului ceaiului pe tot cuprinsul Chinei.

Lo Yu, un cărturar important, dar excentric, a fost autoritatea de primă importanţă în materie de ceai din secolul al optulea, iar în jurul anului 780, a scris prima carte competentă despre ceai, intitulată Ch'a Ching. EI a numit "ch'a" toate băuturile făcute din plante de ceai, indiferent de modul de preparare sau dacă erau nefermentate, semifermentate sau fermentate, deoarece până atunci ele aveau nume diferite. Potrivit lui Lo Yu, existau deja unsprezece mii de ceaiuri. Ch'a Ching conţine informaţii amănunţite despre plantele de ceai, diferitele varietăţi, modurile de procesare şi de preparare ale ceaiului, obiceiurile şi tradiţiile legate de băutul ceaiului şi de unde să se ia apa cea mai pură pentru prepararea ceaiului.

EVOLUŢIA CEAIULUI IN CHINA

În timpul dinastiei Ching (1644 -1912), moralul poporului chinez a scăzut, şi la fel şi popularitatea ceaiului. Cauza acestui lucru a fost În parte influenţa străină, dar şi războiul şi opiul. Nu doar că s-au făcut foarte puţine cercetări În domeniul ceaiului, ci s-au schimbat şi obiceiurile băutului ceaiului : În timp ce ceaiul fusese Întotdeauna folosit pentru a-i întâmpina pe oaspeţi şi a-i încuraja să-şi prelungească şederea, acum cei din clasele de sus şi de afaceri aşteptau ca musafirii să plece odată ce şi-au terminat ceaiul.

În 1911 a fost întemeiată Republica Chineză, după detronarea dinastiei Manchu, iar treizeci şi opt de ani mai târziu, În 1949, s-a format Republica Populară Chineză. Pe parcursul ultimilor o sută de ani ceaiul a devenit un produs de larg consum, şi oamenii au început să-I bea în combinaţie cu alte activităţi. De exemplu, în provincia Fukien ceaiul se bea în ceainării, dar şi în băi publice, în timp ce în Canton ceaiul se servea cu dim sum. Ceainăriile erau şi locuri de Întâlnire pentru a sta la taifas. Cu toate acestea, interesul pentru ceai de dragul lui s-a reaprins, şi bogătaşii au început să autorizeze cercetări pentru a se descoperi ceaiuri speciale, de lux, care să fie apreciate, ca în trecut, doar pentru gustul lor.

De-a lungul multor generaţii, prepararea ceaiului a devenit o artă pretenţioasă, care a cunoscut mari perioade de înflorire, precum şi perioade de declin. Totuşi, cultura ceaiului este încă foarte vie în China şi s-a răspândit pe tot globul. Ştiinţa şi datinile ceaiului acumulate prin veacuri s-au transmis din generaţie în generaţie şi diferă în diversele regiuni ale Chinei. Varietăţile de ceai diferă de la regiune la regiune, iar locuitorii fiecărei regiuni şi-au elaborat propriile moduri de a prepara, a servi şi a bea ceai. De exemplu, locuitorii din sudul Xijiang-ului (Sinkiang) beau ceai ca atare, fără să adauge lapte şi sare, în timp ce locuitorii din nordul aceleiaşi provincii beau ceaiul cu lapte şi sare, la fel ca mongolii. Această metodă este asemănătoare celei după care se bea ceaiul englezesc. În sudul Chinei, oamenii mai adaugă şi piper şi kuei pi (coajă de cassia), şi fierb ceaiul patru minute înainte de a-I turna şi a-I bea. Această băutură este considerată foarte sănătoasă, deoarece piperul creşte pofta de mâncare, iar kuei pi ajută în cazuri de insuficienţă respiratorie. Pentru a beneficia la maxim de efectele acestei băuturi se recomandă să se bea de cel puţin trei ori pe zi în timpul meselor. Diversitatea obiceiurilor băutului ceaiului în China este o reflectare veridică a diferitelor identităţi istorice şi culturale ale fiecărei provincii şi a gradului în care ceaiul a pătruns în toate aspectele societăţii chinezeşti.