Ceainaria Gourmandise

Obiceiurile băutului ceaiului în China

China are multe tradiţii şi obiceiuri legate de băutul ceaiului, dintre care unele sunt specifice numai anumitor provincii, iar altele sunt comune pe tot cuprinsul ţării. Vânzarea ceaiului este Înregistrată ca una dintre cele şaptezeci şi două de ocupaţii, iar în trecut existau prăvălii în care nu se vindea decât ceai. Chinezii beau ceai în multe feluri. În mod tradiţional, mulţi oameni sugeau ceaiul, adică luau o lingură de ceai şi îI sugeau cu zgomot. Această metodă le permitea să aprecieze pe deplin gustul ceaiului, însă în ziua de azi puţini mai beau ceaiul în acest fel, deoarece este considerat foarte grosolan. Acum se obişnuieşte mai mult să se bea ceaiul cu sorbituri foarte mici, din ceşcuţe mici, pentru a-i savura la maxim aroma. Unii beau ceaiul şi pe urmă mănâncă frunzele de la fundul ceştii, în timp ce alţii care vor să-şi astâmpere setea îI dau pe gât cu înghiţituri mari. Muncitorii însetaţi de pe şantierele de construcţii deseori cumpără castroane mari de ceai de la vânzătorii locali de ceai , deoarece ceştile tradiţionale de ceai sunt în mod normal prea mici pentru a le astâmpăra setea. Aceste castroane mai mari sunt cam de mărimea unui bol pentru orez.

Totuşi, băutul ceaiului nu constă doar în aprecierea gustului lui sau în capacitatea de a-I revigora pe consumator, ci este şi un eveniment social , oferind nesfârşite prilejuri de a bârfi, de a discuta afaceri sau de a înfăptui anumite ritualuri. Ori de câte ori o persoană primeşte acasă un oaspete, trebuie să servească ceai în semn de bun-venit, fie că îI cunoaşte sau nu. Dacă oaspetele este important, gazda îi va servi ceaiul de cea mai bună calitate în cel mai bun serviciu de ceai pe care îI are.

În marile oraşe, precum Canton, băutul ceaiului cu dim sum a înlocuit micul dejun şi este un moment de socializare şi de a discuta despre afaceri. În China, cuvântul restaurant se referă literar la o clădire în care se bea ceai. Obiceiul de a mânca gustări la ceai a apărut la început la sate, unde săracii cărora le plăcea obiceiul de a-şi trata musafirii cu ceai îI serveau cu produse de patiserie.

Oferirea de daruri constând din ceai este alt obicei sătesc ce s-a răspândit la oraşe. Dacă un tânăr voia să curteze o tânără, familia lui trimitea un peţitor acasă la ea cu un dar de frunze de ceai. Familia fetei prepara ceaiul şi conversa cu peţitorul. Dacă familia bea ceaiul, asta însemna că era de acord cu propunerea de logodnă; dacă lăsa ceaiul neatins, asta indica faptul că refuza propunerea. Un peţitor (sau o peţitoare) putea să viziteze familia fetei.

EVOLUŢIA CEAIULUI IN CHINA

În timpul dinastiei Ching (1644 -1912), moralul poporului chinez a scăzut, şi la fel şi popularitatea ceaiului. Cauza acestui lucru a fost În parte influenţa străină, dar şi războiul şi opiul. Nu doar că s-au făcut foarte puţine cercetări În domeniul ceaiului, ci s-au schimbat şi obiceiurile băutului ceaiului : În timp ce ceaiul fusese Întotdeauna folosit pentru a-i întâmpina pe oaspeţi şi a-i încuraja să-şi prelungească şederea, acum cei din clasele de sus şi de afaceri aşteptau ca musafirii să plece odată ce şi-au terminat ceaiul.

În 1911 a fost întemeiată Republica Chineză, după detronarea dinastiei Manchu, iar treizeci şi opt de ani mai târziu, În 1949, s-a format Republica Populară Chineză. Pe parcursul ultimilor o sută de ani ceaiul a devenit un produs de larg consum, şi oamenii au început să-I bea în combinaţie cu alte activităţi. De exemplu, în provincia Fukien ceaiul se bea în ceainării, dar şi în băi publice, în timp ce în Canton ceaiul se servea cu dim sum. Ceainăriile erau şi locuri de Întâlnire pentru a sta la taifas. Cu toate acestea, interesul pentru ceai de dragul lui s-a reaprins, şi bogătaşii au început să autorizeze cercetări pentru a se descoperi ceaiuri speciale, de lux, care să fie apreciate, ca în trecut, doar pentru gustul lor.

De-a lungul multor generaţii, prepararea ceaiului a devenit o artă pretenţioasă, care a cunoscut mari perioade de înflorire, precum şi perioade de declin. Totuşi, cultura ceaiului este încă foarte vie în China şi s-a răspândit pe tot globul. Ştiinţa şi datinile ceaiului acumulate prin veacuri s-au transmis din generaţie în generaţie şi diferă în diversele regiuni ale Chinei. Varietăţile de ceai diferă de la regiune la regiune, iar locuitorii fiecărei regiuni şi-au elaborat propriile moduri de a prepara, a servi şi a bea ceai. De exemplu, locuitorii din sudul Xijiang-ului (Sinkiang) beau ceai ca atare, fără să adauge lapte şi sare, în timp ce locuitorii din nordul aceleiaşi provincii beau ceaiul cu lapte şi sare, la fel ca mongolii. Această metodă este asemănătoare celei după care se bea ceaiul englezesc. În sudul Chinei, oamenii mai adaugă şi piper şi kuei pi (coajă de cassia), şi fierb ceaiul patru minute înainte de a-I turna şi a-I bea. Această băutură este considerată foarte sănătoasă, deoarece piperul creşte pofta de mâncare, iar kuei pi ajută în cazuri de insuficienţă respiratorie. Pentru a beneficia la maxim de efectele acestei băuturi se recomandă să se bea de cel puţin trei ori pe zi în timpul meselor. Diversitatea obiceiurilor băutului ceaiului în China este o reflectare veridică a diferitelor identităţi istorice şi culturale ale fiecărei provincii şi a gradului în care ceaiul a pătruns în toate aspectele societăţii chinezeşti.

Epoca de aur a ceaiului

În această perioadă, frunzele de ceai ca atare (vărsate sau vrac) erau rareori folosite la prepararea ceaiului, deoarece frunzele erau aburite, apoi zdrobite şi prefăcute în tablete sau bile de ceai, care se puneau în apă pentru prepararea ceaiului. Frunzele vrac erau de obicei oferite în dar regilor şi oamenilor importanţi sau erau dăruite de regi ca răsplată supuşilor loiali. Când importanţa ceaiului a crescut, casele regale au trimis specialişti să caute noi varietăţi de plante de ceai şi să elaboreze moduri de a le cultiva, iar pe alţii i-au însărcinat să inventeze moduri diferite de preparare a ceaiului şi de a-I bea. Pe măsură ce ceaiul devenea din ce în ce mai popular şi mai integrat în obiceiurile chinezilor, regii au început să introducă o nouă taxă: taxa de ceai.

Băutul ceaiului în timpul dinastiei Sung (960 -1279) a continuat moda începută pe vremea dinastiei Tang (618 -907). Împăratul Hui Tsung a scris renumita sa carte Ta Kuan Ch'a Lun, în care oferă amănunte precise despre măiestria necesară în toate aspectele cultivării, procesării, preparării şi băutului ceaiului. Împăratul Hui Tsung credea cu tărie că ceaiul alb, deşi cel mai rar şi mai greu de procesat, este cel mai bun ceai. Cum ţara cunoştea o perioadă de pace, el i-a încurajat pe oamenii de pretutindeni să se bucure de beneficiile băutului ceaiului, printre care se numărau buna dispoziţie şi seninătatea. Tot cam pe atunci, specialiştii au elaborat moduri de preparare a frunzelor ca atare pentru a face ceai (nu din tablete şi bile de ceai ), şi oamenii au început să fiarbă frunze de ceai în vase proiectate anume şi să bea ceaiul din ceşti speciale. Ei au descoperit că ceramica influenţa în mare măsură gustul ceaiului, şi olarii au început să-şi perfecţioneze şi să-şi diversifice meşteşugul. În felul acesta, influenţa ceaiului a pătruns în multe aspecte ale

societăţii.

În timpul dinastiei Ming (1368 -1644) cercetarea s-a concentrat asupra conservării ceaiului şi a simplificării metodelor de preparare fără a i se compromite gustul. S-au elaborat moduri noi de producere a ceainicelor de ceramică durabile, rezistente la temperaturi mari şi totuşi fine. Calitatea porţelanului chinezesc nu avea rival, şi cantităţi uriaşe de porţelan erau exportate în Europa. Şi în ziua de azi serviciile de ceai Jixing tzuha, care conţin concentraţii mari de fier, sunt considerate cele mai bune şi sunt renumite în toată lumea. Cam prin această perioadă, gustatul ceaiului a devenit o profesie recunoscută şi era la modă să participi la unul dintre

multele concursuri de ceai. La aceste concursuri se acordau premii pentru cel mai bun producător de ceai, cel mai bun preparator de ceai şi cele mai bune servicii de ceai. Guvernul a redus taxa de ceai şi a încurajat cultivarea şi producţia de masă a ceaiului.

Evolutia ceaiului în China

Există un proverb chinezesc care spune că, atunci când părăseşti dormitorul dimineaţa, ai nevoie de şapte lucruri esenţiale pentru a trăi, şi anume lemne de foc, orez, ulei, sare, sos condimentat, oţet şi ceai. Totuşi, a trecut ceva timp până când ceaiul a fost privit ca o băutură cotidiană sau chiar ca un articol de lux; Într-adevăr, el era folosit în scopuri medicinale, iar în Pen Ts'ao Ching (unul dintre primele dicţionare botanice din China, datând din perioada dinastiei Tang) este clasificat ca o plantă medicinală amară.

În timpul dinastiei Chow, proprietăţile revigorante ale ceaiului au început să-i eclipseze utilizările medicinale. La acea vreme, regii obişnuiau să bea o infuzie grosolană de ceai, cu toate că nu era prea populară, întrucât avea un gust extrem de amar. În timpul dinastiei Han (206 Î.Hr. -221 d.Hr.), chinezii şi-au perfecţionat metodele de colectare şi preparare ale frunzelor de la plante de ceai sălbatice. Ceaiul a devenit o băutură mai plăcută la gust, care era foarte căutată de supuşii regali. Într-o zi, la un banchet, regele a oferit vin tuturor supuşilor săi. Totuşi, unul dintre ei a refuzat, spunând că se îmbăta repede de la vin. De atunci, ori de câte ori regele servea vin la banchetele sale, acestui om îi dădea ceai. Acelaşi rege a făcut ca reputaţia ceaiului să se răspândească şi mai mult când a dăruit supuşilor săi ceai. În perioada Celor Trei Regate (221 -277), ceaiul a înlocuit vinul la banchete, deoarece oamenii preferau însuşirile revigorante ale ceaiului efectelor ameţitoare ale vinului.

Ceaiul a devenit din ce în ce mai la modă spre sfârşitul dinastiei Tang (618 -907) şi a atins apogeul, cunoscut ca Epoca de aur a ceaiului, în timpul dinastiei Sung (960 -1279). Încetul cu încetul s-a născut o tradiţie a băutului ceaiului, tradiţie care avea să devină parte integrantă a culturii chineze. Regiuni diferite şi-au dezvoltat propriile obiceiuri legate de ceai, ca de pildă preparatul, servitul şi băutul ceaiului, precum şi varietatea plantelor de ceai pe care le cultivau. Acest lucru a dus la apariţia unei bogate şi diverse culturi a băutului ceaiului pe tot cuprinsul Chinei.

Lo Yu, un cărturar important, dar excentric, a fost autoritatea de primă importanţă în materie de ceai din secolul al optulea, iar în jurul anului 780, a scris prima carte competentă despre ceai, intitulată Ch'a Ching. EI a numit "ch'a" toate băuturile făcute din plante de ceai, indiferent de modul de preparare sau dacă erau nefermentate, semifermentate sau fermentate, deoarece până atunci ele aveau nume diferite. Potrivit lui Lo Yu, existau deja unsprezece mii de ceaiuri. Ch'a Ching conţine informaţii amănunţite despre plantele de ceai, diferitele varietăţi, modurile de procesare şi de preparare ale ceaiului, obiceiurile şi tradiţiile legate de băutul ceaiului şi de unde să se ia apa cea mai pură pentru prepararea ceaiului.