Ceainaria Gourmandise

Plantele de ceai fi varietăţile lor

Plantele de ceai sunt fie sălbatice, fie cultivate, iar În China se Împart În şase tipuri: albe, galbene, verzulii, verzi, roşii şi negre. În Occident, ceaiul verde şi ceaiul verzuliu nu sunt diferenţiate, ambele fiind catalogate ca ceai verde. Cu toate că În acest capitol se dau informaţii generale cu privire la culoarea, aroma şi gustul fiecăruia din cele şase tipuri de ceai, veţi constata adesea că ceaiul pe care aţi ales să-I beţi arată, miroase şi are un gust total diferit. Asta din cauză că În cadrul celor şase tipuri de ceai există multe varietăţi şi categorii.

O greşeală care se comite În mod obişnuit este punerea semnului egal Între ceaiul fermentat şi ceaiul negru, ceaiul nefermentat şi ceaiul verde, şi ceaiul semifermentat şi ceaiul Oolong. Cultura chinezească a ceaiului nu clasifică ceaiul În acest fel, ci după felul frunzelor de ceai şi modul În care se prepară ceaiul. Pentru a cunoaşte cu adevărat o priză de ceai, trebuie să ştii ce soi şi varietate este, cum a fost cultivat şi cules, cum au fost sortate frunzele şi cum au fost frunzele prelucrate şi ambalate.

Ceaiul Honeybush se obţine din frunzele tufei de honeybush (Cyclopia intermedia şi alte specii
de Cyclopia) din Sudul Africii, greşit asociată cu obişnuita plantă de ceai (Camellia sinensis).
Frunzele, tulpina şi florile speciei Cyclopia sunt folosite la prepararea unei dulci infuzii de ceai.
Interesul la scara internaţională de care se bucură honeybush vine din trecut de la
comercializarea ceaiului de către Olandezi şi Britanici. In 1652, o colonie, care mai târziu a fost
denumită Cape Town, a fost stabilită ca bază de provizii pentru Compania Olandeza India de Est
care făcea comerţ cu specii de ceai indian şi sud-asiatice. In scurt timp botaniștii au început
catalogarea bogatei flore a regiunii, planta honeybush a fost introdusă în literatura botanică în
1705. Chiar dacă nu există nici un raport publicat la acea vreme referitor la folosirea acestui ceai
de către populaţia indigena (tribul San si Khoi-Khoi, cunoscut astăzi ca şi KhoiSan sau
bosimani), bazându-se probabil pe observarea practicelor băştinaşe, el a fost rapid recunoscut de
către colonişti ca şi un bun substitut pentru ceaiul obişnuit.
In general ceaiul honeybush este încă colectat de către populaţia sălbatică, dar cultivarea a
început să devină necesară odată cu dezvoltarea rapida a industriei (forţând culegătorii să
călătorească şi în zonele mai puţin accesibile) şi cu creşterea cererii pentru un produs mai
uniform.
Procesul de producţie a ceaiului honeybush este similar cu cel al unui ceai obișnuit sau al
ceaiului Rooibos. Planta este recoltată, uscată şi oxidată (‘fermentată'). In faza de oxidare doua
metode tipice sunt folosite; oxidarea într-o mormadă tămăduitoare sau la temperatură ridicată
într-un “cuptor de coacere” preîncălzit. In comparaţie cu o oxidare normală, acest proces necesită
mai mult timp.
Metoda tradițional ă de fermentare a ceaiului de honeybush constă in folosirea mormadei
tămăduitoare, in special atunci când cantităţi mari de ceai sunt produse. Un morman oval de
aproximativ 4-5 metri în diametru şi 2 metri înălțime necesită 1.5-2.5 tone de honeybush verde.
Mormanul este ambalat bine şi lăsat timp de trei zile pentru a permite generarea spontană a
căldurii şi fermentarea. Creşterea temperaturii este rapidă deoarece maldărul este deja cald in
momentul când materialul final este ambalat în maldăr.
În timpul perioadei de fermentaţie, materialul își schimbă culoarea din verde in maro închis şi
capătă o aromă dulce. Începând cu ziua a treia, maldărul este rotit la fiecare doisprezece ore
pentru a se asigura că porţiunile de la exterior, mai reci, se combină cu restul materialului şi
pentru a împiedica epuizarea oxigenului din maldăr. In funcţie de specia folosită, dupa 3-5 zile
de fermentaţie, maldărul este examinat. Dacă materialul prezintă o aromă dulce de miere şi are o
culoare maro închis, maldărul este împrăştiat pe o pânză într-un strat subţire şi lăsat să se usuce
în soare.
Folosirea cuptorului pre încălzit dă produsului final o calitate mai bună şi mai consistentă
deoarece controlul temperaturii procesului de fermentare este posibilă şi pentru că, î n acelaşi
timp, sunt necesare perioade mai scurte de fermentaţie (24-36 ore) pentru obţinerea unul ceai
complet fermentat sau înhibarea creşterii mucegaiului.

După acest pas produsul este uscat şi ambalat.
Ceaiul Honeybush este de obicei consumat cu lapte şi zahar, dar pentru a aprecia delicatul gust şi
aroma dulce, laptele şi zahărul nu ar trebui adăugate. Aromele variază de la gemul fierbinte de
caise, flori, sau miere, de amestec de fructe uscate împreună cu o aromă generală de dulceaţă. In
plus, are avantajul că infuzia rece a acestui ceai poate fi de asemenea folosită ca ceai rece (ice tea)
care se asortează bine cu sucul de fructe.
Tradiționala utilizare a ceaiului pentru tratarea tusei poate fi explicată, in particular, de conţinutul
de pinitol, un zahăr modificat (o grupă metil înlocuieste hidrogenul într-una din poziţiile
glucozei). Pinitolul, numit după sursa sa principală, copacii de pin,
regăsit şi în frunzele altor câteva plante este de asemenea recunoscut pentru efectul de diminuare
a nivelului de zahăr din sânge.

Honeybush conţine de asemenea anti-oxidanţi ca: flavone, izoflavone, cumestan, luteolin, 4-acid
hidroxicinamic, polifenoli, şi xantone.
Izoflavonele şi cumestanii sunt clasificate ca phitoestrogeni, folosite în tratarea simptomelor de
menopauză, o aplicaţie pentru care honeybush a fost recent promovat. Flavonele şi izoflavonele
de honeybush sunt similare cu cele din boabele de soia, o alta plantă leguminoasă, de asemenea
folosită în tratarea simptomelor de menopauză.
Luteolinul este pigmentul galben de baza al florilor şi pe vremuri era folosit ca şi vopsea